Cele mai adânci răni și lumina care rămâne
🌿 Cele mai adânci răni
Nu vin de la dușmani, ci de la oamenii în care ai avut cea mai mare încredere — de la cei cărora le-ai deschis ușa sufletului fără teamă.
Părintele Ioan Bădiliță ne așază înainte o reflecție cutremurătoare despre trădare, iertare și puterea de a rămâne buni, chiar și după ce am fost răniți.
Cuvintele sale ating acea parte din om care știe ce înseamnă să iubești și totuși să fii frânt, dar și ce înseamnă să te ridici, păstrând în tine o lumină vie:
✨ Versuri de Părintele Ioan Bădiliță
Cele mai adânci răni pe care le porți nu ți-au fost făcute de dușmani sau de străini.
Ți-au fost lăsate de mâinile pe care le-ai ținut fără teamă, de vocile în care ai avut încredere în întuneric. De oamenii cărora le-ai deschis ușa până la capăt, cei pe care i-ai iubit, cei în care ai crezut că te vor apăra de durere, nu că vor deveni ei înșiși durerea.
Aceasta e cea mai dureroasă parte a trădării: ea nu vine din afară, cu un semn de avertizare. Ea intră prin ușa pe care tu însuți ai deschis-o, se așază pe scaunul pe care i l-ai oferit, îți învață ritmul inimii și totuși alege să o frângă.
Când cineva drag te rănește, nu ți se sfâșie doar prezentul. Durerea se întoarce în timp și pătează amintirea. Începi să te întrebi dacă zâmbetul de altădată a fost real, dacă râsul era al amândurora sau doar al speranței tale. Scormonești în amintiri, rescriind seri, vorbe, mângâieri; până și clipele cele mai dragi încep să pară străine, ca niște fotografii ale unei vieți care nu-ți mai aparține.
La început, îți găsești scuze. Pentru că iubirea te-a învățat să fii răbdător.
Îți spui că ești obosit, stresat, copleșit. Aștepți adevăruri care întârzie să vină, ții acoperișul cu propriile mâini când grinzile încep să cedeze și numești asta devotament. Te micșorezi ca să-i lași celuilalt loc, numind asta compromis. Primești firimituri și le numești mese.
Asculți cum inima îți șoptește „Așa nu ar trebui să se simtă ca un acasă”, dar dai muzica mai tare, ca să nu auzi. Și când adevărul devine imposibil de ignorat, realizezi că deja a umplut toată camera.
Apoi vine furia, ca o furtună, și pentru o vreme ai nevoie de ea. Îți dă coloană vertebrală când te simți făcut din umbre.
Te întrebi: de ce promit oamenii pentru totdeauna dacă ei plănuiau doar să rămână până la primul efort?
De ce să spui „te respect” sau „te iubesc” cu o gură pregătită de plecare? De ce să înveți poveștile doar ca să le transformi în arme?
După trădare, chiar și bunătatea poate părea periculoasă. Un cuvânt blând se simte ca o capcană, un gest cald pare o momeală. Îți ridici ziduri noi, pentru că ușile vechi te-au trădat și devii paznicul propriei inimi. Te miști cu grijă, testezi fiecare pod înainte de a-l traversa, înveți limba propriilor alarme. Unii îi vor spune răceală, dar nu e deloc. E doar munca grea de a-ți coase inima la loc.
E felul tău de a învăța cât ar trebui să coste iubirea și de a refuza să mai plătești cu propria demnitate.
Și totuși, undeva, în liniște, ceva din tine rămâne aprins. O lumină mică, încăpățânată, care refuză să se stingă. Ea îți amintește că iubirea nu e dușmanul. Trădarea este. Îți spune că iubirea adevărată nu cere tăcere pentru a se simți confortabilă, nu adună secretele tale ca pe o monedă, nu-ți transformă gingășia în armă. Iubirea adevărată spune adevărul, își asumă rana, repară ce a rănit și ocrotește ce i s-a încredințat.
Și va veni o zi în care rana va fi învățat un limbaj mai blând.Îți vei trece degetele peste rană și ea nu va mai cere avocat. Doar respirație. Îți vei aminti totul limpede și vei prețui partea din tine care a rămas bună în timp ce învăța să fie puternică. Şi dacă vei fi întrebat: „De unde ai rănile acestea la mâini?" tu vei răspunde: „Am fost lovit în casa prietenilor mei!" (Zaharia 13:6). Am fost frânt.
Și apoi vei spune: am păstrat părțile mele adevărate. Am lăsat jos ce mă ucidea purtând. Mi-am făcut un sanctuar din propriul curaj.
Am învățat diferența dintre cine vrea un loc în fața inimii mele și cine știe cum să stea acolo cu mâinile curate.
Cele mai adânci răni pe care le porți nu ți-au fost făcute de străini.
Ți-au fost lăsate de cei în care ai avut cea mai mare încredere, pe care i-ai iubit, pe care i-ai lăsat să intre fără ziduri.
Dar nu te-au sfârșit.
Te-ai adunat cu mâini tremurânde.
Ai învățat să fii propriul tău adăpost.
Ai păstrat o lumină aprinsă pentru iubirea care își ține promisiunile.
Și acum, când îți privești cicatricile, nu vezi rușine.
Vezi dovada că ai trecut prin foc fără să pierzi partea din tine care știe să rămână caldă.
Așa se țese povestea ta: nu din rănile pe care ți le-au lăsat alții, ci din lumina pe care ai ales s-o păstrezi. Din felul în care ai rămas blând, chiar și după furtuni. Din iubirea ta, aceea care nu rănește,
nici pe celălalt, nici pe tine, ci vindecă, ridică și bucură tot ce atinge...
💫 Meditație
Există un fel de durere care nu ne distruge, ci ne curăță.
Cicatricile nu sunt rușine — sunt dovezi ale unei iubiri care a fost adevărată, chiar dacă a sângerat.
Iar atunci când reușim să rămânem buni după trădare, devenim mărturie vie că iubirea, chiar și rănită, nu moare — se transformă în înțelepciune.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu
„Rugăciunile, gândurile și ideile tale ne inspiră! Lăsați un comentariu.”