Cred că cea mai mare suferință a noastră, a oamenilor, este de a ne suporta unii pe alții

Cea mai grea povară: să ne suportăm unii pe alții

   Uneori simt că nu singurătatea ne chinuie cel mai tare, ci conviețuirea. Că suferința nu vine din absența celorlalți, ci din imposibilitatea de a-i suporta. Pare dur, dar nu e un gând rar. Fiecare dintre noi, într-un autobuz aglomerat, într-o ceartă banală sau într-o seară tăcută acasă, a simțit greutatea de a fi împreună.

   „Iadul sunt ceilalți”, spunea Sartre. Nu pentru că ceilalți sunt răi, ci pentru că ne țin o oglindă în față. Ne arată cine suntem, cât de ușor ne enervăm, cât de puțin control avem uneori asupra reacțiilor noastre. Dostoievski observa același paradox: e ușor să iubești omenirea în general, dar teribil de greu să suporți pe cineva care-și suflă nasul prea des în aceeași cameră.

   Psihologia vorbește despre disonanță cognitivă și toleranță la frustrare. Despre mecanisme de apărare și așteptări nerealiste. Dar, dincolo de concepte, e vorba de oameni. De noi. De cât de fragili suntem și cât de puțin știm să ne arătăm unii altora această fragilitate.

   Totuși, paradoxal, în aceeași interacțiune care rănește poate exista și vindecare. Ceilalți ne pot răni, dar ne pot și salva. Dacă alegem să privim dincolo de iritările mărunte, să ascultăm cu un dram de blândețe, să iertăm fără să cântărim.

   Poate că nu vom învăța niciodată să ne suportăm pe deplin. Dar dacă am putea măcar să ne înțelegem puțin mai bine unii pe alții, suferința n-ar mai părea o povară imposibilă. Ar deveni doar o parte firească din dansul greu și frumos al umanității.

Doamne,
dă-mi răbdare când cei din jur mă obosesc,
blândețe când aș vrea să răspund cu asprime,
și inimă deschisă să văd durerea din spatele cuvintelor grele.
Ajută-mă să-i port pe ceilalți nu ca pe o povară,
ci ca pe o chemare la iubire și înțelegere.

Amin. 

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇