Nu te chinui cu ziua de mâine. Trăiește ziua de astăzi cu Hristos
Un cuvânt de folos despre grija zilei de mâine, pocăință, nădejde și viața trăită cu Hristos, inspirat din învățăturile Sfinților Iosif Isihastul și Porfirie Kavsokalivitul.
De multe ori, pacea nu ne-o răpește necazul pe care îl avem, ci unul care nici măcar nu a venit.
Mintea pleacă înaintea noastră. Își face socoteli, vede primejdii, caută ieșiri și încearcă să pună în rânduială lucruri pe care numai Dumnezeu le cunoaște. Așa ajunge omul să sufere astăzi pentru ziua de mâine.
Părinții duhovnicești ne îndeamnă să fim cu luare-aminte la ziua pe care o trăim acum. Să facem ceea ce ține de noi, cu cinste și răspundere, iar viitorul să-l lăsăm în grija lui Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă nepăsare. Nici lene. Înseamnă să nu ne mai chinuim sufletul încercând să stăpânim ceea ce nu ne-a fost dat să stăpânim.
Dacă un lucru este după voia lui Dumnezeu, se va împlini la vremea lui. Iar dacă nu ne este de folos, nu vom afla pace încercând să-l smulgem cu orice preț.
Fără Hristos, ceva lipsește întotdeauna
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul vorbea despre Hristos cu o bucurie care îi molipsea și pe cei din jur. Pentru el, Hristos nu era doar o învățătură, nici o prezență păstrată pentru biserică și pentru zilele de sărbătoare. Era viața însăși.
Omul poate avea o zi plină, o casă bună, bani, prieteni și multe preocupări. Poate părea că nu-i lipsește nimic. Și totuși, înăuntru să fie pustiu.
Când Hristos lipsește, toate celelalte își pierd încet gustul.
A trăi cu Hristos nu înseamnă numai să-I rostești numele. Înseamnă să-L lași să intre în felul în care vorbești, în răbdarea cu care îl asculți pe celălalt, în munca ta, în iertare, în necaz și în bucurie.
Sfântul Porfirie îi îndemna pe oameni să nu-și cheltuiască toate puterile luptând cu întunericul, ci să-L iubească pe Hristos. Când intră lumina, întunericul nu mai are unde să rămână. El spunea că sufletul aflat în iubirea lui Hristos se liniștește, se umple și nu mai trăiește în singurătate.
Îl lăsăm pe Dumnezeu să aștepte
Se întâmplă să spunem:
„Dumnezeu m-a uitat.”
Dar, uneori, adevărul este altul. Noi suntem cei care L-am lăsat deoparte.
Ne trezim și punem mâna pe telefon. Alergăm după treburi, răspundem oamenilor, deschidem uși, închidem probleme și trece ziua. Pentru Dumnezeu rămân, poate, câteva cuvinte spuse pe fugă, când oboseala nu ne mai lasă să fim atenți.
Hristos rămâne ca un oaspete primit în casă, dar lăsat singur într-un colț.
El nu silește ușa inimii. Nu intră cu forța. Cheamă, așteaptă și lucrează în taină, fără să-i ia omului libertatea.
Poate trimite un cuvânt, un om, un necaz care ne trezește sau o bucurie care ne amintește de El. Dar nu ne obligă să-I deschidem.
De aceea, întrebarea nu este numai dacă Dumnezeu vine spre noi. Întrebarea este dacă mai avem timp pentru El.
Dumnezeu nu încape în socotelile noastre
Noi am vrea ca lucrurile să fie simple.
Am făcut bine, deci așteptăm bine. Ne-am rugat, deci necazul trebuie să se sfârșească. Am cerut ceva, deci ni se pare firesc să primim exact acel lucru.
Numai că viața duhovnicească nu este o învoială între om și Dumnezeu.
Cuvântul potrivit căruia, pentru noi, doi și cu doi fac patru, iar pentru Dumnezeu pot face cinci ori șase, nu trebuie înțeles ca și cum Dumnezeu ar lucra împotriva adevărului. Sensul este altul: mintea noastră vede puțin, pe când Dumnezeu vede întregul drum. Acest cuvânt este atribuit Bătrânului Epifanie, nu Sfântului Iosif Isihastul sau Sfântului Porfirie.
Credința nu ne cere să aruncăm mintea. Ne cere să nu facem din mintea noastră măsura tuturor lucrurilor.
Uneori, o ușă închisă ne ferește de o mare pagubă. O întârziere ne învață răbdarea. O boală ne poate trezi dintr-o viață trăită fără grijă pentru suflet.
Asta nu înseamnă că orice necaz este trimis direct de Dumnezeu. Ar fi greșit să spunem așa. Dar Dumnezeu poate scoate folos chiar și din lucrurile dureroase, fără ca răul să devină bine.
Dumnezeu nu încetează să-l caute pe om
Dumnezeu îl cheamă pe om în multe feluri.
Uneori printr-un duhovnic. Alteori printr-un prieten care spune tocmai cuvântul de care aveam nevoie. Poate lucra printr-un gând bun, printr-o mustrare a conștiinței sau printr-o întâmplare pe lângă care nu putem trece nepăsători.
Bătrânului Antim din Chios îi este atribuită o imagine foarte cunoscută: albina găsește puțin zahăr chiar și pe o scrumieră murdară și îl ia ca să facă miere.
Cuvântul acesta nu spune că, înaintea lui Dumnezeu, păcatul și virtutea ar fi același lucru. Nu sunt.
Dumnezeu vede murdăria păcatului. Dar vede și puținul bine care a mai rămas în om. Vede lacrima, rușinea, dorința de întoarcere, acel început mic din care se poate naște pocăința.
Mila Lui nu numește răul bine. Mila Lui îl scoate pe om din rău, atunci când omul se lasă ajutat.
Ai căzut? Nu rămâne jos
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a fost unul dintre marii nevoitori ai Sfântului Munte din secolul al XX-lea. Prin ucenicii săi, a avut un rol însemnat în reînnoirea vieții isihaste și a rugăciunii inimii în Athos. În Calendarul Bisericii Ortodoxe Române este pomenit la 28 august.
De la el ne-a rămas un cuvânt care nu are nevoie de multe explicații:
„De câte ori cazi, ridică-te și îndată cere iertare.”
Nu spune: „Să nu cazi niciodată.”
Spune: „Ridică-te.”
Căderea nu trebuie ascunsă, împodobită sau îndreptățită. Dar nici nu trebuie transformată în deznădejde.
Omul mândru se tulbură că a putut greși. Se credea mai puternic decât era. Omul smerit știe că este slab, dar mai știe și că mila lui Dumnezeu este mai mare decât slăbiciunea lui.
De aceea cere iertare și merge mai departe.
Sfântul Iosif învăța că întristarea și deznădejdea umplu sufletul de amărăciune, pe când pocăința sinceră îl ridică pe om din cădere.
Pocăința nu este umilirea unui om învins. Este întoarcerea fiului la Tatăl său.
Nu orice tristețe este păcat
Sfânta Scriptură spune:
„Veselia inimii este viața omului și bucuria este îndelungarea zilelor lui. Iubește sufletul tău și mângâie inima ta și depărtează de la tine întristarea.”
(Înțelepciunea lui Isus Sirah 30, 22-23)
Acest cuvânt nu ne cere să ne prefacem că nu suferim.
Există dureri adevărate. Există pierderi, boli și răni care nu dispar printr-un simplu îndemn de a fi vesel. Uneori omul are nevoie de duhovnic, de oameni apropiați și chiar de ajutor medical.
Scriptura ne ferește de întristarea care se închide în ea însăși și nu mai lasă loc nădejdii.
Bucuria creștină nu înseamnă să râzi mereu. Înseamnă să nu uiți, nici în noaptea cea mai grea, că Dumnezeu nu te-a părăsit.
Rugăciunea regelui Manase spune:
„După mulțimea bunătății Tale, ai făgăduit pocăință și iertare celor ce Ți-au greșit.”
Aici se sprijină nădejdea creștinului. Nu pe gândul că este fără greșeală, ci pe credința că Dumnezeu nu leapădă pocăința adevărată.
Astăzi este ziua pe care o avem
Ziua de ieri a trecut. Nu o mai putem întoarce.
Ziua de mâine nu ne-a fost dată încă.
Ne-a rămas astăzi.
Astăzi putem să ne rugăm, chiar dacă ieri nu ne-am rugat.
Astăzi putem cere iertare.
Putem opri un cuvânt rău înainte să iasă din gură. Putem cerceta un om bolnav, putem ridica pe cineva căzut sau ne putem întoarce noi înșine la Dumnezeu.
Să lăsăm ziua de mâine în mâna Lui, fără să risipim ziua de acum.
Dumnezeu nu ne cere să vedem tot drumul. Ne cere să facem pasul care ne stă înainte.
Iar dacă ne poticnim, să nu ne întindem singuri la pământ spunând că nu mai este nimic de făcut.
Să ne ridicăm. Să cerem iertare. Și să pornim din nou, cu Hristos.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
RăspundețiȘtergere"A renunţa la speranţă înseamnă a renunţa nu numai la prezent, ci şi la viitor".