„Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria și pacea în credință…” (Romani 15, 13)
O meditație duhovnicească pornind de la Romani 15, 13 și pilda învățătorului despre certuri și depărtarea inimilor. Află de ce strigătul arată lipsa păcii și cum iubirea apropie sufletele.
„Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria și pacea în credință, ca prin puterea Duhului să prisosiți întru nădejde.”
(
Epistola către Romani 15, 13)
Fraților iubiți întru Domnul, mare este darul păcii și dulce este bucuria ce izvorăște din credință. Când inima se umple de nădejde, atunci glasul se liniștește, iar sufletul află odihnă. Însă când nădejdea slăbește și iubirea se răcește, atunci omul cade în tulburare, iar limba lui se aprinde.
O pildă înțeleaptă ne arată taina aceasta.
Pilda strigătului și a depărtării inimilor ⤵
Se spune că într-o zi un învățător a întrebat pe ucenicii săi:
— Pentru ce oamenii strigă atunci când se ceartă?
Și au răspuns aceștia:
— Pentru că își pierd liniștea și pacea.
Iar învățătorul le-a zis:
— Dar pentru ce să strigi, dacă fratele tău este lângă tine?
Și au tăcut, căci nu se gândiseră la aceasta.
Atunci le-a descoperit pricina:
— Când oamenii se mânie și se tulbură unul asupra altuia, inimile lor se depărtează. Și, odată cu inimile, se îndepărtează și sufletele. Ca să se poată auzi, ridică glasul. Și cu cât mânia este mai mare, cu atât strigătul este mai tare.
O, cât adevăr se ascunde în aceste cuvinte!
Când omul nu mai are pace înlăuntrul său, caută să biruiască prin puterea glasului. Dar glasul ridicat nu apropie, ci lărgește prăpastia. Strigătul este semnul depărtării; șoapta este semnul apropierii.
Taina iubirii
Învățătorul a mai întrebat:
— Dar ce se întâmplă când oamenii se iubesc?
Atunci glasul lor se face lin, ca adierea vântului. Nu mai este nevoie de strigare, căci inimile lor sunt aproape. Uneori nici cuvintele nu mai sunt trebuincioase; ochii grăiesc, iar sufletele se înțeleg fără sunet.
Aceasta este lucrarea Duhului: unde este iubire, nu este nevoie de zgomot. Unde este pace, nu este nevoie de ceartă. Unde este nădejde în Dumnezeu, nu este tulburare.
Iubiților, să luăm aminte la noi înșine. De câte ori ridicăm glasul, să ne întrebăm: nu cumva inima mea s-a depărtat? Nu cumva m-am îndepărtat de fratele meu, dar și de Dumnezeu?
Căci Dumnezeu nu strigă către noi. El grăiește în adiere lină, în taina conștiinței, în șoapta rugăciunii.
Dacă voim să prisosim întru nădejde, după cuvântul Apostolului, să ne apropiem inimile. Să lăsăm mânia, să lepădăm iuțimea, să stăpânim limba. Cuvântul blând vindecă; cuvântul aspru rănește.
Să nu uităm: fiecare ceartă ne depărtează, iar fiecare cuvânt rostit cu asprime zidește un zid nevăzut între suflete. Și vine vremea când zidul acela se face atât de înalt, încât nu mai aflăm cărarea înapoi.
De aceea, să cerem de la Dumnezeul nădejdii să ne umple de pacea credinței, ca prin puterea Duhului Sfânt să rămânem aproape unii de alții — și, mai presus de toate, aproape de El.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu