Faceți oamenilor ceea ce vreți să vă facă ei vouă

Faceți oamenilor ceea ce voiți să vă facă ei vouă — legea de aur a vieții creștine

Un articol duhovnicesc despre legea de aur a creștinismului: „Faceți oamenilor ceea ce vreți să vă facă ei vouă”, îndemn la iubire, iertare și milostivire.

În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul Hristos ne lasă această rânduială luminoasă: să facem oamenilor cele pe care noi înșine am dori să le primim de la dânșii. În Matei 7, 12, această poruncă este arătată ca fiind cuprinsul Legii și al Prorocilor, iar în Luca 6, 31 ea este pusă în legătură cu milostivirea, iertarea și dragostea față de aproapele.

PILDĂ ⤵

Se spune că, odinioară, niște credincioși s-au dus la mitropolie să se plângă de preotul lor. Nu pentru că ar fi greșit în dogmă, nici pentru că ar fi tulburat rânduiala Bisericii, ci pentru că, ziceau ei, le spunea mereu aceeași predică.

Mitropolitul i-a ascultat cu răbdare și i-a întrebat ce anume le spune preotul. Iar ei, rușinați parcă de propria neatenție, au răspuns că nu prea știu ce spune, dar știu că spune mereu același lucru.

Atunci mitropolitul, cu înțelepciune părintească, le-a zis să meargă acasă, că va porunci preotului să le spună tot aceeași predică până când o vor ține minte și, mai ales, până când o vor împlini. Această pildă este pusă în legătură cu Mitropolitul Antonie Plămădeală.

Și iată că aici stă o mare taină a vieții duhovnicești: nu ceea ce auzim de multe ori ne lipsește, ci ceea ce nu lucrăm nici măcar o dată cu adevărat. Omul nu se mântuiește prin mulțimea cuvintelor auzite, ci prin cuvântul primit, coborât în inimă și făcut faptă.

Căci nu este greu să spui: „Să fim buni.” Greu este să fii bun când ești nedreptățit. Nu este greu să vorbești despre iertare. Greu este să ierți când rana încă te ustură. Nu este greu să lauzi milostenia. Greu este să fii milostiv când ai impresia că și tu ai prea puțin.

„Faceți oamenilor ceea ce voiți să vă facă ei vouă” nu este o simplă cugetare frumoasă, potrivită pentru o carte de morală. Este o poruncă evanghelică. Este oglinda în care creștinul își vede adevărata măsură.

↪   Vrei să fii ascultat? Ascultă și tu pe cel de lângă tine.
↪   Vrei să fii iertat? Iartă și tu.
↪   Vrei să fii mângâiat în ceas de necaz? Nu trece nepăsător pe lângă durerea aproapelui.
↪   Vrei să nu fii judecat cu asprime? Nu lua tu primul piatra judecății în mână.
↪   Vrei să ți se vorbească blând? Îmblânzește-ți și tu limba.
↪   Vrei ca omul să nu-ți întoarcă spatele la nevoie? Nu-ți întoarce nici tu inima de la cel ce plânge.

Aceasta este simplitatea cutremurătoare a Evangheliei: Dumnezeu nu ne cere întâi lucruri peste putere, ci ne cheamă să începem cu ceea ce înțelegem foarte bine. Fiecare om știe cum ar vrea să fie tratat. Fiecare știe cât doare disprețul, cât rănește vorba aspră, cât apasă uitarea, cât ustură nepăsarea.

De aceea, Hristos nu ne lasă să ne ascundem după neștiință. El pare să ne spună: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” Aceasta este măsura. Aceasta este cântarul. Aceasta este poarta cea strâmtă prin care omul începe să iasă din iubirea de sine și să intre în iubirea de aproapele.

Dar noi, adeseori, ascultăm această poruncă precum acei credincioși ascultau predica preotului lor: o auzim, o recunoaștem, o aprobăm, dar nu știm s-o spunem cu viața noastră. O purtăm în minte, dar nu în mâini. O cinstim cu buzele, dar o ocolim în faptă.

Și atunci Dumnezeu, în marea Sa milostivire, ne-o repetă iarăși și iarăși. Prin Evanghelie. Prin predică. Prin oameni. Prin întâmplări. Prin necazuri. Prin mustrarea conștiinței. Prin lacrima celui de lângă noi.

O repetă până când vom înțelege că aproapele nu este o piedică în calea noastră, ci locul unde se verifică iubirea noastră de Dumnezeu. Nu poți spune că-L iubești pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, dacă îl rănești fără milă pe omul pe care îl vezi.

Creștinismul nu este numai închinare cu fruntea până la pământ, ci și ridicare a fratelui căzut. Nu este numai lumânare aprinsă în sfeșnic, ci și lumină aprinsă în sufletul celui întristat. Nu este numai post de la bucate, ci și post de la răutate, de la clevetire, de la mândrie și de la neîndurare.

A face oamenilor ceea ce voim să ne facă ei nouă înseamnă a pune început bun în fiecare zi. În casă, în familie, la serviciu, pe drum, în biserică, în lumea văzută și chiar în lumea nevăzută a gândurilor noastre. Înseamnă să nu așteptăm mereu ca celălalt să fie primul bun, primul blând, primul iertător. Înseamnă să începem noi.

Căci așa lucrează dragostea creștină: nu stă la pândă să primească, ci caută prilej să dăruiască. Nu se întreabă mereu: „Ce mi se cuvine mie?”, ci: „Ce pot face eu ca să nu împovărez pe fratele meu?”

Aceasta este legea de aur: mică în cuvinte, dar mare cât toată viața. Ușor de rostit, dar greu de împlinit fără harul lui Dumnezeu. Simplă ca pâinea, dar hrănitoare ca mana cerească.

De aceea, să nu ne supărăm când Biserica ne repetă aceleași adevăruri. Mama nu se satură să-i spună copilului să se ferească de foc. Păstorul nu obosește să cheme oaia rătăcită. Iar Dumnezeu nu încetează să ne amintească drumul vieții, până când noi, cei uituci și risipitori, vom începe a merge pe el.

Să facem, așadar, oamenilor ceea ce am voi să ne facă ei nouă. Să semănăm blândețe, dacă dorim pace. Să semănăm iertare, dacă dorim milă. Să semănăm dragoste, dacă dorim să nu rămânem singuri.

Căci, la sfârșit, nu vom fi întrebați câte predici am auzit, ci câte am trăit. Nu câte cuvinte frumoase am adunat, ci câte inimi am odihnit. Nu cât am vorbit despre iubire, ci cât am iubit.

Și fericit va fi omul care, în ziua judecății, va putea spune nu cu trufie, ci cu smerenie: „Doamne, am încercat să fac aproapelui meu ceea ce aș fi dorit să mi se facă mie. Unde am căzut, iartă-mă. Unde am iubit, Tu ai lucrat în mine.”

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇