✦ „Te aștept: intră” – Rugă a inimii neînvățate
după versurile lui Vasile Voiculescu
Poezia „Te aștept: intră” de Vasile Voiculescu – despre inima răsfățată, pocăință și chemarea lui Dumnezeu în adâncul sufletului.
Întru adâncul tainic al cuvintelor sale, poetul ne pune înainte o mărturisire smerită, ca o spovedanie a sufletului ce se vede pe sine neiscusit în lucrarea cea mai înaltă: lucrarea inimii.
„Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă…” – așa începe suspinul. Nu cu îndreptățire, nu cu laudă, ci cu durere și cu recunoaștere. Inima, pe care ar fi trebuit să o punem la școala rugăciunii, la nevoința iubirii, la ascultarea poruncilor, a fost ținută doar ca podoabă în piept.
O, cât adevăr cuprinde această mărturie!
Inima – podoabă sau altar?
Mulți dintre noi ne-am purtat inima ca pe o prințesă răsfățată. Am cruțat-o de osteneală, de lacrimi, de pocăință. N-am pus-o să coasă cămașa milosteniei, n-am lăsat-o să țeasă pânza răbdării, n-am deprins-o cu jugul blând al ascultării.
Și iată că, nefiind pusă la lucru, rămâne nepricepută. Se aprinde lesne, se tulbură degrabă, se plânge de oboseală, cere cerul fără să fi învățat crucea.
Aceasta este inima far-de-rost, inima răsfățată – care vrea scări la cer, dar fuge de treptele smereniei.
Rătăcirea inimii poetice
Poetul zicea că a crezut cândva că așa se cuvine: „poeții să-și poarte inima mai presus de greul vieții”. Dar viața nu se biruiește prin visare, nici prin închipuire, ci prin lucrare și prin jertfă.
Inima nu se mântuiește prin frumusețea simțirii, ci prin înrădăcinarea în Hristos.
Când inima nu este pusă la școala Duhului, ea rămâne pradă toanelor și nazurilor. Sare, se aprinde, cere raiul, dar nu rabdă canonul. Vrea punți peste veacuri, dar nu rabdă puntea dintre doi oameni – care este iertarea.
„Te aștept…”
Ajuns la capătul puterilor sale, poetul rostește cea mai înaltă rugăciune:
„Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poți… Te aștept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.”
Aceasta nu mai este poezie, ci chemare. Nu mai este artă, ci predare.
Când omul înțelege că nu-și poate mântui singur inima, atunci începe adevărata vindecare. Căci Domnul nu silește, ci așteaptă să fie chemat. Iar când este chemat cu sinceritate, intră – nu ca un oaspete străin, ci ca un Stăpân blând al casei sufletului.
Inima – loc de odihnă pentru Dumnezeu
Inima omului este zidită să fie altar, nu podoabă.
Este chemată să fie loc de ardere a rugăciunii, nu cuib al capriciilor.
Este făcută să fie școală a iubirii, nu teatru al simțirilor schimbătoare.
Rugăciunea aceasta, a unui poet încercat de suferință și luminat de credință, ne învață că cea mai mare lucrare nu este a minții, nici a mâinii, ci a inimii.
Și dacă inima noastră este nepricepută, goală, răsfățată – să nu deznădăjduim. Să rostim și noi, cu smerenie:
Intră, Doamne, la ea în piept.
Căci unde intră Hristos, acolo inima învață să iubească, să rabde, să se roage și să se jertfească.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu