Lacrimile lui Hristos și nemurirea sufletului: Mângâierea divină în fața suferinței

   Autorul explorează misterul suferinței și al morții prin prisma credinței, surprinzând durerea pierderii și speranța nemuririi în Hristos. Meditând asupra motivului pentru care Dumnezeu a permis suferința și moartea tatălui, ajungând la concluzia că, deși nu a primit o vindecare miraculoasă, am lăcrimat pentru tatăl meu. La final, experiența este transformată într-o mărturie despre iubirea divină și credința în viața veșnică.

†

   Nu ştiu de ce Dumnezeu a îngăduit suferința tatălui meu. Nu ştiu de ce a îngăduit moartea lui. Nu pot nici să îmi explic de ce nu l-a vindecat, aşa cum a făcut, de nenumărate ori în istorie, cu mii și mii de bolnavi. Dar un lucru ştiu cu o certitudine de neclintit: Hristos a lăcrimat pentru tatăl meu. Şi asta întrece orice altă minune. Fiindcă din lacrima lui Dumnezeu curge, ca un fluviu, Viaţa care nu poate fi biruită de moarte.

   Cu mulți ani în urmă, am auzit o întâmplare care a rămas definitiv în sufletul meu și pe care abia acum o înţeleg cu adevărat:
La uşa chiliei unui părinte din pustia Egiptului a bătut un necunoscut, spunând:
- Avva, tatăl dumitale a murit.
Iar părintele a răspuns:
- Vorbeşti prostii. Tatăl meu este nemuritor!
Pe 10 noiembrie 2016, într-o zi de joi, tatăl meu a trecut la cei adormiți. Iar nouă preoți i-au cântat, în inima Postului Mare, Hristos a înviat din morți...

From the ashes a fire shall be woken,
A light from the shadows shall spring;
Renewed shall be blade that was broken,
The crownless again shall be king.

În cenuşă un foc se deșteaptă
O lumină din umbre se va ivi
Sabia frântă înnoită s-arată
Şi cel lipsit de coroană rege va fi.

(J.R.R. Tolkien, The Fellowship of the Ring, X)
sursa: IOAN BĂDILIȚĂ / DUMNEZEUL INIMII MELE