Furtuna vieții și limanul mântuirii | Strigătul către Domnul în necaz

Furtuna vieții și limanul mântuirii | Strigătul către Domnul în necaz

Furtuna mării ca icoană a încercărilor vieții și puterea rugăciunii care aduce liniștea și povățuirea Domnului către limanul dorit.

Furtuna și limanul mântuirii

„El a zis și s-a pornit vânt furtunos și s-au înălțat valurile mării.
Se urcau până la ceruri și se coborau până în adâncuri, iar sufletul lor întru primejdii încremenea.
Se tulburau și se clătinau ca un om beat și toată priceperea lor a pierit.
Dar au strigat către Domnul în necazurile lor și din nevoile lor i-a izbăvit.
Și i-a poruncit furtunii și s-a liniștit și au tăcut valurile mării.
Și s-au veselit ei, că s-au liniștit valurile și Domnul i-a povățuit pe ei la limanul dorit de ei.”

(Psalmul 106, 25-30)

---

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Psalmistul ne pune înainte o icoană vie a vieții omenești. Marea cea înfuriată nu este numai adâncul apelor, ci și chipul acestei lumi clătinate de patimi, de încercări și de ispite. Corabia este sufletul nostru, iar vânturile cele năprasnice sunt necazurile ce se ridică fără veste asupra noastră.

„El a zis și s-a pornit vânt furtunos...” – cuvântul acesta ne arată puterea lui Dumnezeu peste toate. Nimic nu se mișcă fără îngăduința Sa. Și furtuna are rostul ei: să ne smerească, să ne arate cât de neputincioasă este priceperea omenească atunci când se sprijină doar pe sine.

Când valurile se urcă „până la ceruri” și se coboară „până în adâncuri”, omul simte cum îi fuge pământul de sub picioare. Se clatină ca un om beat, iar toată înțelepciunea sa piere. Așa se întâmplă și în viața noastră: vine o boală, o pierdere, o nedreptate, o tulburare în familie – și sufletul încremenește.

Dar tocmai aici începe mântuirea:

„Au strigat către Domnul în necazurile lor...”

Câtă putere are strigătul smerit! Nu strigătul mândriei, nici al cârtirii, ci al celui ce-și recunoaște neputința și caută ajutorul de sus. În clipa în care omul nu mai nădăjduiește în sine, ci în Dumnezeu, furtuna începe să-și piardă puterea.

„Și i-a poruncit furtunii și s-a liniștit...”

Domnul nu Se luptă cu valurile, nu Se ostenește; El poruncește și marea tace. Așa este și cu tulburările sufletului: un cuvânt al Lui, o atingere a harului, o lacrimă de pocăință – și valurile gândurilor se liniștesc.

Iar sfârșitul nu este doar liniștea, ci bucuria:

„Și s-au veselit ei... și Domnul i-a povățuit la limanul dorit.”

Limanul dorit este pacea inimii, este împăcarea cu Dumnezeu, este nădejdea mântuirii. Furtuna nu este fără rost; ea ne duce la strigăt. Strigătul ne duce la întâlnirea cu Domnul. Iar întâlnirea ne duce la liman.

Să nu ne temem, dar, de valuri. Câtă vreme strigăm către Domnul, corabia sufletului nu se va scufunda. Căci Cel ce a poruncit mării să tacă este Același Care și astăzi stă în mijlocul furtunilor noastre și ne călăuzește, cu mână nevăzută, către țărmul mântuirii.

Slavă Lui în vecii vecilor. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇