Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...
Cel care se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă
pe
Solicitați un link
Facebook
X
Pinterest
E-mail
Alte aplicații
Cel care se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă – învățătura Avvei Evagrie Ponticul despre rugăciunea neîncetată
Ce înseamnă rugăciunea adevărată? Descoperă învățătura Avvei Evagrie Ponticul despre diferența dintre rugăciunea formală și rugăciunea neîncetată a inimii, precum și îndemnurile Părintelui Sofian Costea pentru o rugăciune bine-primită înaintea lui Dumnezeu.
(Învățătură duhovnicească din cugetarea Avvei Evagrie Ponticul)
În viața duhovnicească a creștinului, rugăciunea nu este numai un cuvânt rostit sau o rânduială împlinită, ci este însăși respirația sufletului. Sfinții Părinți ai Bisericii au arătat că rugăciunea adevărată nu se măsoară în timp, ci în adâncimea inimii.
Avva Evagrie Ponticul (345-399), mare nevoitor al pustiei și învățător al vieții lăuntrice, rostește o cugetare care tulbură și trezește sufletul:
„Cel care se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă.”
Aceste cuvinte nu sunt o mustrare aspră, ci o chemare către o rugăciune vie, care cuprinde întreaga viață a omului.
Rugăciunea formală – când buzele se roagă, dar inima rătăcește
Adeseori omul își face rugăciunea doar la vreme rânduită: dimineața sau seara, în biserică ori înaintea icoanelor. Citește cuvintele, face metanii, dar îndată ce s-a ridicat de la rugăciune, mintea lui se întoarce la griji, la mânie, la judecată sau la dorințe lumești.
Aceasta este ceea ce Sfinții Părinți numesc rugăciune formală.
Buzele grăiesc către Dumnezeu, dar inima nu rămâne în prezența Lui.
O astfel de rugăciune seamănă cu o lumină aprinsă pentru o clipă, care apoi se stinge îndată. Ea nu pătrunde adâncul sufletului și nu schimbă viața omului.
De ce spune Evagrie că „acela nu se roagă”?
Pentru Avva Evagrie, rugăciunea nu este o simplă lucrare sau o datorie religioasă, ci o stare de comuniune cu Dumnezeu.
Dacă după terminarea rugăciunii omul se întoarce îndată la patimi – la mânie, la invidie, la tulburare – aceasta arată că rugăciunea nu a coborât în inimă. A fost doar o citire de cuvinte, nu o întâlnire vie cu Dumnezeu.
Rugăciunea adevărată schimbă omul.
Ea curățește mintea, înmoaie inima și aduce pacea lăuntrică.
Rugăciunea neîncetată – chemarea vieții creștine
Învățătura Sfântului Evagrie ne conduce către un mare adevăr al vieții duhovnicești: rugăciunea neîncetată.
Creștinul nu este chemat să se roage numai în anumite clipe, ci să trăiască întreaga viață în prezența lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă:
↪ să păstreze mintea trează și atentă la gânduri; ↪ să cheme pe Dumnezeu în toate lucrările zilei; ↪ să unească munca, suferința și bucuria cu pomenirea Lui.
Astfel, chiar și în mijlocul lucrului sau al grijilor, sufletul poate spune tainic: „Doamne, miluiește-mă.”
De aceea spune Evagrie Ponticul:
„Cine se roagă neîncetat este înger pământesc.”
Paza minții – temelia rugăciunii vii
Sfinții Părinți au arătat că rugăciunea adevărată se naște din paza minții.
Când omul își păzește gândurile, își curățește inima și își smerește sufletul, rugăciunea devine vie și lucrătoare.
Nu lungimea rugăciunii o face puternică, ci atenția inimii.
Un singur „Doamne, miluiește!” spus cu zdrobire poate deschide cerul.
Îndemnurile Părintelui Sofian Costea despre rugăciunea bine-primită ⤵
Mulți dintre noi rostim rugăciunea în grabă, ca pe o datorie care trebuie împlinită repede. O spunem „la minut”, doar pentru a bifa o rânduială.
Dar oare aceasta este rugăciunea care ajunge la Dumnezeu?
În învățăturile sale duhovnicești, Părintele Sofian Costea ne atrage atenția asupra acestei capcane: rugăciunea rece și formală.
El ne îndeamnă:
↪ să ne adunăm mintea înainte de rugăciune; ↪ să ne oprim din grabă și din împrăștiere; ↪ să rostim cuvintele cu inimă smerită; ↪ să transformăm rugăciunea într-o convorbire vie cu Dumnezeu.
Când omul se roagă cu atenție și cu smerenie, rugăciunea nu mai este un obicei, ci devine întâlnire cu Dumnezeu.
Rugăciunea – respirația sufletului
Adevărata rugăciune nu se sfârșește atunci când închidem cartea sau când ne ridicăm de la icoană. Ea continuă în inimă, în gânduri, în felul în care vorbim, lucrăm și trăim.
Cel care păstrează în inimă pomenirea lui Dumnezeu, acela se roagă chiar și atunci când tace.
De aceea, cuvintele Avvei Evagrie rămân un mare îndemn pentru fiecare creștin:
Nu este de ajuns să spunem rugăciuni.
Trebuie să devenim noi înșine rugăciune.
Iar atunci când inima se va obișnui să-L cheme pe Dumnezeu în fiecare clipă, viața întreagă se va preschimba într-o liturghie tainică a sufletului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu