Lacrimile cele smerite care cheamă pe Înger
O istorioară duhovnicească din Sfântul și Marele Post despre puterea lacrimilor de pocăință și despre smerenia care aduce harul lui Dumnezeu mai mult decât nevoința cea aspră.
Într-o vreme a Sfântului și Marelui Post, când tăcerea chiliilor se împletește cu suspinul rugăciunii, într-o mănăstire viețuia un bătrân monah, vestit pentru asprimea nevoinței sale. Puțin mânca, mult se ruga și rar grăia. Chipul lui era uscățiv de postire, iar ochii lui păreau adânciți în gândul cel către Dumnezeu. Frații îl cinsteau și, în taina inimii lor, se sfiau de el, socotindu-l ca pe unul ce se apropie de măsura sfinților.
În aceeași obște trăia și un tânăr ascultător, neîndemânatic și risipit la minte. De multe ori uita pravila, la slujbă îi fugea cugetul, iar la ascultări scăpa lucrurile din mâini. Bătrânul îl privea adeseori cu întristare și cugetă în sine:
„Ce fel de monah va ieși dintr-un asemenea frate?”
Și iată că, într-o noapte de post, pe când bătrânul stătea la rugăciune îndelungată în chilia sa, cu mintea încordată și cu inima înfocată de nevoință, i s-a descoperit o taină negrăită.
A văzut cu ochii sufletului său cum un Înger al Domnului nu stătea lângă el, nici nu-i era aproape în rugăciunea lui, ci se afla în chilia acelui ascultător nepriceput.
Și s-a mirat bătrânul foarte.
Căci ascultătorul nu citea atunci pravila, nici nu cânta psalmi, nici nu făcea metanii multe. Ci ședea pe marginea patului său, cu capul plecat și cu inima zdrobită, grăind încetișor:
„Doamne… iar am greșit. Iar am fost risipit… iar am fost leneș… Nu sunt vrednic nici măcar să mă numesc al Tău. Dar… dacă se poate… nu mă alunga de tot. Eu tot la Tine voi veni… chiar și târâș…”
Și a început a plânge cu amar.
Iar Îngerul Domnului stătea lângă dânsul cu atâta blândețe și cu atâta liniște, ca și cum s-ar fi temut să nu tulbure acea pocăință smerită și curată.
Atunci a cunoscut bătrânul taina.
Și s-a zdrobit inima lui.
A înțeles că nevoințele lui cele aspre sunt numai jumătate din cale. Căci cealaltă jumătate este inima smerită, care nu se îndreptățește pe sine, nu se socotește dreaptă înaintea lui Dumnezeu, ci cade la pământ și grăiește:
„Sunt rău… dar Tu ești bun.”
A doua zi, bătrânul s-a apropiat de ascultător și i-a făcut metanie până la pământ.
Iar tânărul, spăimântându-se, a zis:
„Părinte, ce faceți?”
Și i-a răspuns bătrânul cu glas smerit:
„Iartă-mă, frate. Eu credeam că știu calea către Dumnezeu… dar tu deja mergi pe ea.”
Din ziua aceea, spun părinții, bătrânul s-a schimbat mult. S-a făcut mai blând, mai tăcut și mai adânc în lacrimi la rugăciune. Nu mai privea la neputințele fraților, ci la mila lui Dumnezeu.
Căci în vremea Sfântului și Marelui Post, Domnul nu caută pe cei ce par puternici înaintea oamenilor, ci pe cei ce știu a plânge pentru păcatele lor înaintea Lui.
Și pe aceștia îi ridică mai sus decât pe mulți nevoitori.
Fiindcă lacrima pocăinței smerite deschide cerul mai degrabă decât osteneala fără zdrobire de inimă.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu