Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...
Fântâna inimii și apa cea vie – întâlnirea omului cu Hristos la izvorul sufletului
pe
Solicitați un link
Facebook
X
Pinterest
E-mail
Alte aplicații
Fântâna inimii și apa cea vie
Nu întâmplător Hristos a ales o fântână.
Evanghelia ne aşază înainte una dintre cele mai adânci întâlniri: Hristos şi femeia samarineancă, la fântâna lui Iacov. El, obosit de drum. Ea, obosită de viaţă. El cere apă. Ea poartă cu sine nu doar un vas, ci poate ani de ruşine, de singurătate, de căutări neîmplinite, de întrebări fără răspuns.
Şi totul începe atât de simplu: „Dă-Mi să beau.”
Aşa lucrează Dumnezeu cu omul. Nu năvăleşte cu silă în inima lui. Nu sparge uşa sufletului. Nu striveşte libertatea. Se apropie cu blândeţe. Începe printr-un cuvânt mic, printr-o cerere smerită, printr-o sete. Hristos, Izvorul vieţii, cere apă de la o femeie rănită de viaţă. Cel ce ţine mările în palma Sa cere o înghiţitură. Cel ce adapă toată făptura Se arată însetat, ca să trezească setea cea adevărată din inima omului.
Femeia venise după apa din fântână, dar avea să afle că setea ei era mai adâncă decât trupul. Venise cu vasul, dar Hristos îi descoperă inima. Venise să scoată apă din pământ, dar întâlneşte Apa cea Vie, care izvorăşte spre viaţa veşnică. Şi ceea ce încercase ea poate să ascundă de oameni, Hristos îi arată fără asprime, fără batjocură, fără lepădare. El ştie totul despre ea şi totuşi rămâne lângă ea.
Aceasta este marea minune: Dumnezeu ne cunoaşte adâncul şi nu fuge de noi. Ne vede rănile, ne ştie păcatele, ne cunoaşte ruşinile, şi totuşi nu Se depărtează. Nu vine ca să zdrobească, ci ca să vindece. Nu vine ca să ruşineze, ci ca să ridice. Nu vine ca să arate cu degetul, ci ca să deschidă izvor în pustia inimii noastre.
Noi, oamenii de astăzi, avem multe vase, dar puţine izvoare. Avem mijloace de a comunica, dar ne lipseşte adesea comuniunea. Avem fotografii frumoase, dar uneori sufletele noastre sunt uscate. Avem zgomot mult, dar prea puţină linişte. Avem oameni în jur, dar ne este dor de cineva care să ne privească în ochi şi să ne spună: „Te ştiu. Te văd. Şi totuşi rămân aici.”
Poate de aceea iubim fântânile. Pentru că ele nu dau numai apă. Ele adună oameni. Le domolesc paşii. Îi scot din grabă. Îi învaţă aşteptarea. Îi aşază faţă către faţă. Fântâna este chip al inimii care încă mai poate primi, încă mai poate dărui, încă mai poate păstra răcoarea harului.
Şi poate că fiecare om are, la un moment dat, nevoie de o fântână a lui. Un loc al întâlnirii. Un ceas al sincerităţii. O clipă în care Dumnezeu îl aşteaptă obosit de drum, dar plin de iubire. O clipă în care omul vine pentru o nevoie mică şi pleacă schimbat pentru veşnicie.
Poate şi tu ai o asemenea fântână. Poate nu este din piatră, nici din lemn, nici cu roată de fier. Poate este o rugăciune spusă cu lacrimi. Poate este o biserică tăcută. Poate este un om care te-a ascultat fără să te judece. Poate este chiar durerea ta, în care Hristos S-a aşezat lângă tine şi ţi-a spus încet: „Dă-Mi să beau”, ca apoi să-ţi dăruiască El apa cea vie.
Iar când omul Îl întâlneşte cu adevărat pe Hristos, nu mai rămâne acelaşi. Găleata veche a sufletului se schimbă în izvor. Inima uscată începe să rodească. Ruşinea se preschimbă în mărturisire. Singurătatea se umple de prezenţă. Setea devine dor de Dumnezeu.
Şi atunci înţelegi că fântâna cea mai adâncă nu este în pământ, ci în inimă. Iar apa cea mai curată nu este aceea pe care o scoţi cu găleata, ci aceea pe care Hristos o pune în sufletul tău.
Căci omul care se adapă din Dumnezeu nu mai rămâne pustiu. El însuşi devine izvor pentru alţii: prin cuvânt bun, prin iertare, prin blândeţe, prin rugăciune, prin prezenţă. Şi poate aceasta este cea mai frumoasă chemare a vieţii noastre: să nu fim numai oameni însetaţi, ci şi fântâni vii pentru cei ce trec obosiţi pe lângă noi.
De la Fântâna Suspinelor la Fântâna Bucuriei – Pr. Dan Popovici
Comentarii
Trimiteți un comentariu