Înmulțirea celor cinci pâini și doi pești – Puținul omului și belșugul DOMNULUI

Cincii pâini și cei doi pești: când puținul omului se face belșug în mâinile lui Dumnezeu

Articol duhovnicesc despre minunea înmulțirii celor cinci pâini și doi pești din Ioan 6, 5-14: puținul dăruit lui Hristos devine belșug, iar fărâmiturile vieții capătă valoare sfântă.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan  6, 5-14)

În vremea aceea, ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime mare vine la El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Și a zis Iisus: Spuneți oamenilor să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații, în număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau; asemenea și din pești, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume.

În Sfânta Evanghelie după Ioan, la capitolul 6, versetele 5-14, ni se pune înainte una dintre cele mai luminoase și mângâietoare minuni ale Mântuitorului: înmulțirea celor cinci pâini de orz și a celor doi pești, spre hrănirea unei mulțimi mari de oameni. Textul arată că Domnul Iisus Hristos vede mulțimea înainte ca mulțimea să-și vadă foamea, iar întrebarea adresată lui Filip nu vine din neștiință, ci ca încercare și pedagogie dumnezeiască: „De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia?”

Puținul nostru, așezat înaintea lui Hristos

Iubiți cititori,

În vremea aceea, Domnul ridică ochii și vede mulțimea venind către El. Nu o privește ca pe o povară, nici ca pe o adunare întâmplătoare, ci ca pe o turmă flămândă de cuvânt, de mângâiere, de vindecare și de pâine. Căci omul nu este numai trup, dar nici numai duh; el poartă în sine și foamea pământului, și dorul cerului.

Filip socotește omenește. El vede prețul, numără dinarii, măsoară lipsa și se oprește în fața neputinței: „Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge”. Așa facem și noi adeseori. Când vedem mulțimea necazurilor, sărăcia mijloacelor, slăbiciunea puterilor noastre, zicem în sinea noastră: „Nu ajunge. Nu se poate. E prea puțin.”

Dar acolo unde omul zice „nu ajunge”, Dumnezeu poate zice: „Ajunge, dacă-Mi dai Mie puținul tău.”

Andrei, fratele lui Simon-Petru, aduce înaintea Domnului o veste smerită: este acolo un băiat cu cinci pâini de orz și doi pești. Dar îndată adaugă, aproape rușinat de micimea darului: „Dar ce sunt acestea la atâția?”

Aceasta este întrebarea lumii: ce este puținul la atâta nevoie?
Iar răspunsul Evangheliei este acesta: puținul, când este pus în mâinile lui Hristos, nu mai rămâne puțin.

Băiatul cu pâinile: chipul inimii care dăruiește

Evanghelia nu ne spune numele băiatului. Nu știm de unde venea, cine era mama lui, ce gânduri purta în inimă. Dar știm ceva mai important: el avea cele cinci pâini și doi pești, iar acestea au ajuns la Hristos.

Cât de mare taină se ascunde aici! Dumnezeu nu disprețuiește darul mic. El nu întreabă numai cât ai, ci mai ales dacă ești gata să dai. O inimă zgârcită poate ține mult și să nu rodească nimic; o inimă curată poate da puțin și acel puțin să hrănească mii.

Pâinea de orz era pâinea săracilor, pâinea simplă, pâinea celor neavuți. Nu erau bucate împărătești, nu erau mese alese, nu era belșug omenesc. Și totuși, Hristos tocmai din această simplitate face minunea. Căci Domnul nu are trebuință de bogăția noastră, ci de încrederea noastră.

Să nu zicem niciodată: „Nu am destul ca să ajut.”
Poate nu ai multă avere, dar ai un cuvânt bun.
Poate nu ai putere mare, dar ai o rugăciune.
Poate nu ai pâini multe, dar ai o fărâmă de milă.
Poate nu poți schimba lumea, dar poți mângâia un suflet.

Și dacă acel puțin îl așezi înaintea lui Hristos, El știe ce să facă mai departe.

„Spuneți oamenilor să se așeze”

Domnul nu lucrează în tulburare. Înainte de minune, poruncește rânduială: oamenii să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Ce icoană blândă și pașnică! Mulțimea se așază pe iarbă, ca o turmă odihnită sub privirea Păstorului Celui Bun.

Și aici învățăm că înainte de a primi pâinea lui Dumnezeu, omul trebuie să se așeze lăuntric. Să înceteze alergarea zadarnică, cârtirea, frica, tulburarea. Să se lase în mâna Domnului. Să tacă puțin lumea din el, ca să poată lucra harul.

Câte minuni nu pierdem noi pentru că nu știm să ne așezăm! Ne frământăm, ne zbatem, ne temem, socotim, calculăm, ne plângem, iar Hristos ne spune cu blândețe: „Așază-te. Lasă-Mă să lucrez.”

Mulțumirea care deschide cerul

Evanghelia spune că Iisus a luat pâinile și, mulțumind, le-a dat ucenicilor, iar ucenicii le-au împărțit celor ce ședeau. Minunea începe cu mulțumirea. Nu cu plângerea, nu cu nemulțumirea, nu cu strigătul de lipsă, ci cu recunoștința. O tâlcuire ortodoxă subliniază tocmai această lumină a pericopei: acolo unde omul aduce mulțumire lui Dumnezeu, harul se coboară peste poporul credincios.

Aceasta este o mare lecție pentru noi. Când vezi că ai puțin, mulțumește. Când masa pare săracă, mulțumește. Când puterea îți este slabă, mulțumește. Când drumul pare greu, mulțumește. Nu pentru că lipsa ar fi bună în sine, ci pentru că Dumnezeu poate preface lipsa în școală a credinței și puținul în prilej de minune.

Mulțumirea nu este doar politețe duhovnicească. Ea este deschidere către Dumnezeu. Inima nemulțumitoare se închide ca o ușă ruginită; inima mulțumitoare se deschide ca o biserică luminată.

Ucenicii împart ceea ce Hristos binecuvintează

Domnul putea să dea pâinea direct mulțimii. Dar a voit să lucreze prin ucenici. El binecuvintează, iar ucenicii împart. Așa lucrează Dumnezeu și în Biserică: harul vine de sus, dar se dăruiește prin mâinile slujirii, prin inimile milostive, prin oamenii care nu țin pentru ei ceea ce au primit.

Creștinul nu este chemat să fie hambar închis, ci pâine frântă. Nu este chemat să strângă numai pentru sine, ci să devină punte între darul lui Dumnezeu și foamea aproapelui.

Când ai primit lumină, împarte lumină.
Când ai primit iertare, împarte iertare.
Când ai primit mângâiere, mângâie și tu.
Când ai primit pâine, rupe din pâinea ta.

Căci tot ce păstrăm numai pentru noi se poate împuțina, dar tot ce dăm cu binecuvântare se poate înmulți în chip tainic.

„Adunați fărâmiturile”

După ce toți s-au săturat, Domnul poruncește: „Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva.” Această poruncă este de o frumusețe adâncă. Cel ce poate înmulți pâinile nu îngăduie risipa. Cel ce poate face belșug din nimic îi învață pe ucenici să cinstească fărâmitura.

În lumea noastră, risipim mult: pâine, timp, cuvinte, sănătate, iubire, prietenii, har, clipe de rugăciune. Aruncăm ușor ceea ce alții ar primi ca pe o binecuvântare. Dar Hristos ne învață că nimic din darul lui Dumnezeu nu trebuie disprețuit.

Fărâmiturile adunate au umplut douăsprezece coșuri. Adică belșugul dumnezeiesc nu numai că satură lipsa de acum, ci lasă și mărturie pentru mai târziu. Dumnezeu nu dă cu zgârcenie. El dă cu măsură cerească, dar ne cere să nu fim risipitori.

Să adunăm și noi fărâmiturile vieții noastre: clipele bune, lacrimile curate, rugăciunile scurte, gesturile mici, iertările grele, nădejdile ascunse. Toate acestea, puse în coșul inimii, pot deveni hrană pentru suflet.

Hristos, Pâinea cea adevărată

Minunea celor cinci pâini și doi pești nu este doar o faptă de milostenie, ci și o chemare către o taină mai înaltă. Hristos satură trupurile, dar pregătește inimile pentru înțelegerea Pâinii celei vii. În același capitol din Evanghelia după Ioan, Mântuitorul va vorbi despre Pâinea vieții, arătând că foamea cea mai adâncă a omului nu se vindecă numai cu pâine pământească, ci cu Dumnezeu Însuși.

De aceea, omul care Îl caută pe Hristos nu caută numai rezolvări, ci viață. Nu caută numai masă plină, ci inimă plină. Nu caută numai să treacă ziua de astăzi, ci să afle Împărăția care nu se sfârșește.

Mulțimea, văzând minunea, a zis: „Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume.” Dar noi, cei luminați de credința Bisericii, mărturisim mai mult: Acesta este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Pâinea care Se frânge pentru viața lumii, Izvorul care nu seacă, Masa care nu se golește, Dragostea care nu obosește.

Să nu ne rușinăm de puținul nostru. Să nu-l ascundem, să nu-l disprețuim, să nu-l ținem cu teamă. Să-l aducem înaintea Domnului.

Hristos știe să facă din puțin belșug, din lipsă dar, din fărâmituri coșuri pline și dintr-o inimă smerită loc de minune.

Căci în mâinile omului, pâinea se termină.
Dar în mâinile lui Dumnezeu, pâinea se înmulțește.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇