Fii lumină dar și sare – Chemarea creștinului după Matei 5,13-16

Fii lumină, dar și sare – chemarea creștinului în lume

O meditație creștină despre sarea pământului și lumina lumii, pornind de la Matei 5,13-16 și poezia lui Teodor Groza.

Sunt cuvinte din Evanghelie pe lângă care nu poți trece repede. Le citești, le auzi la biserică, poate le știi de mult, dar vine o vreme când ele se întorc spre tine și te întreabă, încet, dar apăsat: „Se vede ceva din credința ta? Aduce viața ta puțină lumină în jur? Mai are sufletul tău gustul cel bun al lui Hristos?”

Așa sunt și cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie după Matei:

„Voi sunteți sarea pământului. Dacă sarea își pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni.

Voi sunteți lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate așezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă și se pune sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toți cei din casă.

Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-L preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”

Matei 5, 13-16

Domnul nu ne cheamă aici la vorbe mari. Nu ne cere să părem credincioși, nici să ne împodobim cu evlavie pe dinafară. El spune simplu și greu deodată: „Voi sunteți lumina lumii.”

Adică omul care Îl poartă pe Hristos în inimă trebuie, într-un fel sau altul, să lumineze. Nu cu mândrie. Nu cu arătare. Nu ca să fie lăudat de oameni. Ci prin felul lui de a fi: prin răbdare, prin iertare, prin cinste, prin cuvânt așezat, prin milă, prin rugăciune și prin acea curăție pe care lumea o simte, chiar dacă nu știe întotdeauna să o numească.

Tot așa este și cu sarea. Sarea pare lucru mic, dar fără ea mâncarea se schimbă. Nu strigă, nu se vede mult, dar își face lucrarea. Așa ar trebui să fie și creștinul: să aducă în jurul lui un gust bun, o rânduială, o cumpătare, o urmă de pace. Nu să acrească viața altora cu judecăți, nu să apese pe cel slab, nu să se creadă mai bun decât toți, ci să păstreze în el gustul cel curat al credinței.

Pe această chemare din Evanghelie se așază frumos și versurile poetului creștin Teodor Groza, în poezia sa „Fii lumină dar şi sare”:

Fii lumină dar şi sare

Teodor Groza

Fii lumină dar şi sare,
Printre oameni pe pământ,
Să se vadă din purtare,
Că eşti plin de Duhul Sfânt.

Fii şi aspru dar şi blând,
După cum e necesar.
Om echilibrat oricând,
Înţelept şi plin de har.

Fii dispus un „Da!” să zici,
Dar şi „Nu!” când se impune,
Să asculţi pe mari şi mici,
Dar să alegi ce se cuvine.

Fii smerit în orice loc,
Dar şi plin de demnitate,
Viaţa ta un falnic foc,
Care luminează-n noapte.

Fii harnic dar cumpătat,
Să ai timp şi de odihnă.
Vei sfârşi ce-ai de lucrat,
Bucuros şi fără vină.

Fii om bun întotdeauna,
Rău să nu fii niciodată.
Cei buni vor primi cununa,
Pe cei răi iadu-i aşteaptă.

Fii mai grabnic la ascultare,
Şi încet doar la mânie.
Seamănă mărgăritare,
Prin cuvânt şi mărturie.

Versurile acestea au ceva direct în ele. Nu caută cuvinte complicate, ci pun degetul pe lucrurile simple, dar grele: să știi când să fii blând și când să fii ferm; când să spui „da” și când să ai curajul să spui „nu”; să fii smerit, dar să nu-ți pierzi demnitatea; să muncești, dar să nu uiți că omul are nevoie și de odihnă.

Și aici trebuie spus limpede: creștinul nu este chemat să fie slab de fire, fără judecată, dus de orice vânt. Blândețea nu înseamnă lipsă de coloană vertebrală. Smerenia nu înseamnă să te lași călcat în picioare. Iar bunătatea nu înseamnă să încuviințezi răul, numai ca să nu superi pe nimeni.

A fi lumină înseamnă și să arăți drumul, nu doar să mângâi întunericul.
A fi sare înseamnă și să păstrezi adevărul, nu doar să fii plăcut tuturor.

De aceea, omul credincios are nevoie de măsură. Să nu fie nici aspru fără inimă, nici blând fără discernământ. Să nu spună „da” din frică și nici „nu” din încăpățânare. Să asculte, dar să nu înghită orice. Să ierte, dar să nu numească răul bine. Să fie bun, dar cu ochii treji.

Când Domnul spune că suntem lumina lumii, nu ne dă un titlu de laudă, ci o răspundere. Căci lumina se vede. Și, uneori, omul nu va citi Evanghelia din carte, ci o va citi din purtarea noastră. Din felul în care vorbim. Din felul în care ne ținem cuvântul. Din felul în care ne purtăm cu cel slab, cu cel bătrân, cu cel sărac, cu cel care ne-a greșit.

Iar când spune că suntem sarea pământului, ne avertizează și asupra unei primejdii: să nu ne pierdem gustul. Să nu rămânem creștini numai cu numele, numai cu obiceiul, numai cu o lumânare aprinsă din când în când, dar cu inima rece. Căci omul poate avea pe dinafară chip de credincios, dar pe dinăuntru să se fi stins de mult rugăciunea.

Și atunci trebuie să ne întoarcem. Fără multă vorbă. Fără îndreptățiri. Să ne întoarcem la Hristos, la rugăciune, la spovedanie, la fapta bună, la iertare, la viață curată. Acolo se aprinde din nou candela inimii.

Credința nu se dovedește numai prin ce spunem, ci mai ales prin ce lăsăm în urma noastră. Dacă după noi rămâne pace, nădejde, curaj, mângâiere și puțină lumină, atunci nu am trăit degeaba.

Căci lumina nu se aprinde pentru sine. Se aprinde ca să vadă și altul drumul.

Iar omul care are în el lumina lui Hristos nu trebuie să strige că luminează. Se va simți. În vorbă. În privire. În tăcere. În faptă. În felul acela simplu și curat prin care Dumnezeu lucrează, de multe ori, fără zgomot.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Lumina lumii, nu ne lăsa să ne pierdem gustul credinței și nici să ne ascundem lumina sub frică, sub rușine sau sub nepăsare.

Aprinde iarăși candela inimii noastre. Fă-ne oameni cu suflet bun, dar și cu minte trează; blânzi, dar nu slabi; smeriți, dar nu fără demnitate; ascultători, dar nu robi ai rătăcirii.

Dă-ne cuvânt cu măsură, faptă curată și dragoste lucrătoare, ca viața noastră să nu fie spre lauda noastră, ci spre slava Ta, a Tatălui și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇