Nu judecați, ca să nu fiți judecați – Sfânta Evanghelie după Matei 7, 1-8

Nu judecați, ca să nu fiți judecați – despre ochiul inimii

Despre porunca Mântuitorului: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”, curățirea inimii, smerenie, rugăciune și milă față de aproapele.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 7, 1-8)

Zis-a Domnul: Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și, iată, bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu puneți mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioarele și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide.

Zis-a Domnul: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura…”

Iubiți credincioși,

Cuvântul acesta al Mântuitorului ne prinde pe toți. Nu e numai pentru fariseii de atunci, nu e numai pentru oamenii care se socoteau drepți înaintea lumii. Este și pentru noi. Poate mai ales pentru noi, cei care vedem repede ce nu este bine la altul, dar când vine vorba de noi înșine, parcă se face ceață.

Ne uităm la aproapele și îi vedem greșeala. O vedem limpede, o întoarcem pe toate părțile, o povestim, o judecăm. Dar când trebuie să ne uităm înăuntru, acolo unde sunt ale noastre, ne facem mai blânzi. Găsim explicații. Găsim motive. Spunem: „Așa a fost situația”, „n-am vrut”, „m-au supărat”, „nu sunt chiar așa de vinovat”.

Domnul nu ne spune să nu mai deosebim binele de rău. Asta trebuie spus limpede. Creștinul nu este chemat să fie naiv. Nu este chemat să spună că păcatul nu mai este păcat. Dar una este să vezi răul și să te doară, și alta este să-l vezi și să te hrănești din el, ca și cum ai fi prins pe cineva cu greșeala în mână.

Aici se rupe ceva în om. Nu faptul că observi o greșeală este cel mai grav, ci felul în care o porți în inimă. O porți cu milă? O porți cu rugăciune? Sau o porți cu plăcerea aceea ascunsă că, iată, celălalt a căzut și tu parcă stai mai sus?

Sunt mustrări care ridică omul. Sunt și mustrări care îl strivesc. Sunt cuvinte spuse cu dragoste, după rugăciune, cu durere în suflet. Și sunt cuvinte spuse din mândrie, cu asprime, numai ca să arătăm că noi avem dreptate. Prima mustrare poate fi leac. A doua se face rană.

Mântuitorul zice: „Cu judecata cu care judecați veți fi judecați.” Greu cuvânt. Și nu pentru că Dumnezeu caută să ne pândească, ci pentru că noi singuri ne arătăm măsura inimii. Dacă suntem milostivi, milă vom cere și noi. Dacă suntem aspri, atunci asprimea noastră ne va sta înainte. Dacă nu iertăm, cu ce obraz vom cere iertare? Dacă nu acoperim slăbiciunea fratelui, cum vom cere Domnului să acopere rușinea noastră?

Adevărul este că păcatul altuia se vede mai ușor. Al nostru se ascunde. Pe al nostru îl îmbrăcăm frumos, îl explicăm, îl micșorăm. Pe al altuia îl facem mare. Pentru noi avem îngăduință, pentru aproapele avem hotărâri grele.

De aceea Domnul ne pune înainte chipul acesta atât de viu: paiul și bârna. „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”

Paiul poate fi o slăbiciune a fratelui. O vorbă greșită. O cădere. O patimă. Poate chiar un păcat văzut. Dar bârna? Bârna este păcatul meu pe care nu-l mai simt. Este mândria cu care mă uit la celălalt. Este asprimea mea. Este obiceiul de a mă crede mai așezat, mai curat, mai priceput, mai drept.

Și câtă vreme bârna aceasta stă în ochiul inimii mele, nu mai văd bine. Văd strâmb. Văd păcatul fratelui mai mare decât este și păcatul meu mai mic decât este. Așa lucrează mândria: ne dă ochi ageri pentru alții și ochi obosiți pentru noi.

Un om mândru nu vindecă, chiar dacă spune adevărul. Îl poate spune corect, dar îl spune rece. Îl spune tare. Îl spune fără lacrimă. Și atunci adevărul, care ar fi trebuit să fie lumină, ajunge ca o piatră aruncată în celălalt.

De aceea Domnul zice: „Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău.” Nu spune că fratele nu mai trebuie ajutat. Nu spune că paiul trebuie lăsat acolo. Dar spune: întâi uită-te la tine. Întâi smerește-te. Întâi plângi pentru ale tale. Întâi mergi la spovedanie cu păcatul tău, nu cu păcatul vecinului. Întâi roagă-te, și abia după aceea vei ști dacă trebuie să vorbești și cum trebuie să vorbești.

Că nu poți îndrepta pe cineva cu o inimă strâmbă. Nu poți scoate paiul din ochiul fratelui dacă mâna ta tremură de mândrie.

Dar să fim atenți și la alt lucru. Unii iau acest cuvânt: „Nu judecați” și îl folosesc ca scut pentru orice. Cum îi spui omului ceva, cum îi arăți o primejdie, cum îl chemi la îndreptare, îți răspunde repede: „Nu mă judeca!” Dar Evanghelia nu ne învață să lăsăm păcatul în pace, ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Nu. Evanghelia ne învață să ne apropiem de om cu inimă curată, nu cu duh de stăpânire.

Este mare deosebire între a osândi și a îndrepta. Osândirea îl aruncă pe om jos. Îndreptarea, dacă este făcută cum se cuvine, îl ajută să se ridice. Osândirea spune: „Ești pierdut.” Dragostea spune: „Hai, ridică-te. Se poate. Dumnezeu încă te cheamă.”

După aceasta, Mântuitorul spune un cuvânt care poate părea aspru: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu puneți mărgăritarele voastre înaintea porcilor.”

Să nu înțelegem că Domnul ne îndeamnă la dispreț față de oameni. Hristos a venit pentru păcătoși. A primit pe vameși, a ridicat pe cei căzuți, a vindecat bolnavi, a primit pe tâlharul pocăit. Deci nu despre ură este vorba aici. Este vorba despre dreaptă socotință.

👉   Nu orice lucru sfânt se spune oriunde, oricând și oricui. Nu orice inimă este pregătită să primească un cuvânt duhovnicesc. Sunt oameni care nu întreabă ca să afle, ci ca să batjocorească. Sunt clipe în care, dacă vorbești, nu ajuți, ci aprinzi și mai mult tulburarea. Atunci tăcerea nu este lașitate. Poate fi înțelepciune.

Mărgăritarul trebuie păzit. Cuvântul despre Dumnezeu nu se aruncă în ceartă, nu se pune în gura batjocorii, nu se transformă în motiv de mândrie. Spui ce trebuie, când trebuie, cât trebuie. Iar dacă vezi că omul nu primește, te rogi pentru el. Uneori rugăciunea ajunge mai departe decât vorba.

Creștinul trebuie să fie bun, dar nu fără minte. Blând, dar nu lipsit de discernământ. Smerit, dar nu slab în adevăr. Să știe să vorbească, dar să știe și să tacă.

Și după toate acestea, Domnul ne dă iarăși nădejde: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide.”

De ce vine aici cuvântul despre rugăciune? Pentru că noi, singuri, nu putem birui ușor patima judecării. De multe ori zicem: „Gata, nu mai judec.” Și până seara ne prindem că am judecat iar. Cu gândul. Cu vorba. Cu o privire. Cu o ironie mică. Cu o tăcere rece. Și nici nu ne dăm seama cât de repede se întâmplă.

De aceea trebuie să cerem de la Dumnezeu inimă milostivă. Să cerem ochi curați. Să cerem puterea de a ne vedea păcatele noastre, nu numai pe ale altora.

„Cereți.” Cereți milă. Cereți smerenie. Cereți o inimă care nu se bucură de căderea nimănui.

„Căutați.” Căutați voia lui Dumnezeu, nu dreptatea voastră. Căutați pacea, nu biruința în ceartă. Căutați omul, nu greșeala lui.

„Bateți.” Bateți la ușa milostivirii Domnului. Cu rugăciune. Cu răbdare. Cu spovedanie. Cu lacrimă, dacă Dumnezeu o dă. Și ușa se va deschide. Poate nu deodată, poate nu cum vrem noi, dar se va deschide. Dumnezeu nu lasă pe cel care vine cu inimă zdrobită.

Iubiți credincioși,

La sfârșitul Predicii de pe Munte, Domnul ne arată cum trebuie să fie omul care vrea să-I urmeze. Nu om grăbit la judecată. Nu om cu degetul întins spre alții. Nu om care știe toate păcatele lumii, dar nu și le vede pe ale sale. Ci om smerit, cu luare-aminte, cu grijă la cuvânt, cu inimă milostivă.

Dacă lumea judecă repede. Noi să nu ne grăbim. Dacă lumea pune etichete. Noi să ne rugăm. Dacă lumea lovește cu vorba. Noi să încercăm, pe cât putem, să nu mai adăugăm rană peste rană.

Să fim sinceri: este ușor să vorbim despre păcatele altora. Mult mai greu este să stăm seara înaintea lui Dumnezeu și să spunem: „Doamne, eu sunt cel care am judecat. Eu sunt cel care am fost aspru. Eu am văzut paiul fratelui și bârna mea am trecut-o cu vederea.”

Dar de aici începe vindecarea. Din clipa în care nu mai fugim de adevărul despre noi. Dumnezeu nu ne smerește ca să ne piardă, ci ca să ne ridice. Nu ne arată rana ca să ne rușineze, ci ca să ne vindece.

Așadar, când vezi păcatul fratelui tău, nu te repezi cu judecata. Roagă-te întâi. Adu-ți aminte că și tu ai nevoie de iertare. Dacă trebuie să spui ceva, spune cu blândețe. Dacă nu poți spune cu dragoste, mai bine taci și roagă-te. Uneori o rugăciune spusă în ascuns face mai mult decât multe cuvinte spuse cu asprime.

Să cerem Domnului ochi curați, inimă smerită și cuvânt cu măsură. Să căutăm mai întâi bârna noastră, nu paiul fratelui. Să batem la ușa milostivirii Lui până când se va deschide și pentru noi lumina pocăinței.

Iar când va veni ziua Judecății, să nu fim aflați cu inima plină de osândire, ci cu sufletul plecat, cerând milă pentru noi și pentru toți.

Căci binecuvântat este omul care a învățat să nu osândească. Binecuvântat este cel ce măsoară cu milă. Binecuvântat este cel ce, înainte de a îndrepta lumea, îngenunchează și zice:

Doamne, curățește întâi ochiul inimii mele. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇