Pe Tine Te lăudăm — cântarea ca rugăciune a inimii și mărturisire a Bisericii
Despre cântarea bisericească, pricesne, smerenie și adevărul credinței, arătând cum muzica sfântă unește comunitatea și înalță sufletul către Dumnezeu.
În viața Bisericii, cântarea nu este podoabă de prisos, nici simplă înfrumusețare a slujbei, ci este însăși respirația rugătoare a obștii. Prin cântare, omul nu doar rostește cuvinte, ci își adună mintea, își pleacă inima și își înalță ființa către Dumnezeu. Cântarea cea adevărată nu se naște din dorința de a impresiona, ci din dorul de a-L slăvi pe Cel ce a făcut cerul și pământul, văzutele toate și nevăzutele.
De aceea, când Biserica rostește: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru”, mărturisește cu întreaga ei ființă că omul a fost zidit spre laudă. Făptura nu-și află odihna deplină în sine, nici în zgomotul lumii, ci în întoarcerea ei către Făcătorul.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19). Iar Psalmistul David pecetluiește această chemare prin cuvântul: „Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Psalmul 150, 6). Așadar, cântarea nu este numai a cântărețului de la strană, nici numai a corului, ci este chemarea întregii suflări omenești de a se uni în slavă, mulțumire și rugăciune.
Muzica adevărată este dar de la Dumnezeu. Ea are puterea de a îmblânzi inima, de a limpezi gândul și de a trezi în suflet dorul după cele cerești. Nu orice sunet însă zidește, după cum nu orice cuvânt mântuiește. Cântarea devine sfântă atunci când poartă în ea adevărul credinței, smerenia inimii și buna-cuviință a rugăciunii.
În biserică nu cântăm pentru spectacol, ci pentru împreună-slujire. Nu cântăm ca să fim auziți de oameni, ci ca să ne unim glasul cu glasul Bisericii și să ne facem părtași la rugăciunea ei. Când credincioșii cântă împreună, se întâmplă o taină a comuniunii: inimile se apropie, respirația se liniștește, gândurile risipite se adună, iar obștea începe să simtă că nu mai este o adunare de persoane singuratice, ci un singur trup care se roagă.
De aceea, în biserică, omul care cântă cu luare-aminte este mai lesne păzit de rătăcirea gândurilor. Cântarea îl ține treaz. Îi pune pe buze cuvintele credinței și îi coboară în inimă înțelesul lor. Cel ce cântă nu mai este doar ascultător, ci lucrător al rugăciunii. El nu stă în afara slujbei, ci intră în curgerea ei, se lasă purtat de ea și se așază, după putere, în ascultarea Bisericii.
Tradiția ortodoxă a păstrat cu sfințenie cântarea psaltică, bizantină, ca pe o comoară de mare preț. Ea nu caută teatralul, nu urmărește desfătarea simțurilor, ci ridicarea sufletului. Melosul bisericesc, atunci când este cântat cu evlavie, are o sobrietate luminoasă, o frumusețe smerită, o așezare care nu tulbură, ci adună. El nu împinge omul spre sine, ci îl îndreaptă către Dumnezeu.
Totuși, istoria a făcut ca în unele părți ale țării, din pricina vremurilor, a lipsei de școli de cântăreți și a vieții locale, să pătrundă în cântarea bisericească și anumite influențe populare. Așa s-au statornicit, în diverse zone, cântări cu specific local: cântarea cunțană, cântarea bisericească bănățeană și alte forme care poartă urmele locului și ale timpului în care au crescut.
Aici se cuvine să avem dreaptă socotință. Nu este folositor să prefacem cântarea bisericească în pricină de dezbinare. Nu este bine ca susținătorii unui stil să privească războinic către ceilalți, ca și cum mântuirea ar sta numai într-o anumită formulă melodică. Dar nici nu trebuie să cădem în nepăsare, spunând că orice fel de cântare este bună, numai să emoționeze. Nu, căci emoția fără adevăr poate rătăci, iar frumusețea fără dreaptă credință poate deveni amăgire.
Forma cântării are însemnătatea ei, dar duhul în care se cântă este hotărâtor. Dacă duhul este smerit, rugător și ascultător de Biserică, atunci cântarea zidește. Dacă însă duhul este de fală, de întrecere, de slavă deșartă sau de tulburare, atunci chiar și cea mai frumoasă melodie se poate goli de folos duhovnicesc. Cântarea nu trebuie să hrănească mândria celui ce cântă, ci rugăciunea celui ce ascultă.
În această lucrare de popularizare a cântării religioase se înscriu și pricesnele, care au ajuns foarte iubite în popor. Multe dintre ele s-au răspândit prin evlavia simplă a credincioșilor și prin dorința de a apropia sufletele de Dumnezeu. Ele au mângâiat oameni în suferință, au trezit lacrimi de pocăință, au însoțit posturi, privegheri, pelerinaje și clipe de întoarcere lăuntrică.
Dar trebuie spus limpede: nu orice priceasnă este, prin simplul fapt că este cântată cu emoție, și teologic sănătoasă. Unele cântări au scăderi de limbă, versuri șubrede, imagini nepotrivite, iar uneori chiar înțelesuri care pot aluneca spre rătăcire. De aceea, o ușoară diortosire a textelor nu este un gest de dispreț, ci un act de grijă. A îndrepta un cuvânt greșit, a limpezi o expresie, a feri cântarea de confuzie dogmatică înseamnă a sluji adevărul, nu a ucide evlavia.
Cântarea bisericească trebuie să fie și frumoasă, și adevărată. Să atingă inima, dar să nu piardă dreapta credință. Să fie apropiată de popor, dar să nu coboare taina Bisericii în simplă sentimentalitate. Să poată fi cântată cu lacrimi, dar lacrimile să fie ale pocăinței, nu ale unei emoții trecătoare.
Când spunem „Pe Tine Te lăudăm”, nu lăudăm o idee, nici o amintire, nici o tradiție omenească, ci pe Dumnezeul Cel viu. Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Îl binecuvântăm pe Cel ce ne-a adus din neființă la ființă. Îi mulțumim Celui ce ne poartă de grijă. Ne rugăm Celui ce ne cheamă la împărăția Sa.
Așadar, să cântăm cu luare-aminte. Să cântăm cu inimă curată. Să cântăm nu ca să fim lăudați, ci ca Dumnezeu să fie slăvit. Să nu facem din cântare pricină de mândrie, nici din stiluri pricină de ceartă, ci să căutăm în toate duhul Bisericii: pacea, smerenia, adevărul și dragostea.
Căci atunci când glasurile se unesc în rugăciune, iar inimile se smeresc înaintea Domnului, cântarea devine scară către cer. Și omul, care adesea se risipește în zgomotul lumii, își află iarăși rostul său cel dintâi: acela de a-L lăuda pe Dumnezeu.
Toată suflarea să laude pe Domnul! Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu