Puterea lui Hristos în slăbiciune – ostenelile Sfântului Pavel

Pavel arată ostenelile sale – când puterea lui Hristos se vede în omul slab

Sfântul Pavel arată că harul lui Dumnezeu ține omul în necazuri, iar puterea lui Hristos se desăvârșește în slăbiciune.

(Textul din Sfânta Evanghelie, a doua epistolă către corinteni a sfântului apostol Pavel, Capitolul 11, 21-30; 12, 1-9)

Fraţilor, în orice ar cuteza cineva – întru neînţelepţie zic – cutez şi eu! Sunt ei evrei? Evreu sunt şi eu. Sunt ei israeliţi? Israelit sunt şi eu. Sunt ei sămânţa lui Avraam? Sunt şi eu. Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebuneşte spun: Eu sunt mai mult decât ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării; în călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la neamuri, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele! Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care, acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Şi, pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine, şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel își pune înainte ostenelile: drumurile, primejdiile, bătăile, temnițele, foamea, setea, frigul, lipsa, grija pentru Biserici. Dar trebuie spus limpede: Pavel nu se laudă ca omul care vrea cinste de la lume. Nu-și înșiră necazurile ca să fie plâns ori lăudat.

Vorbește pentru că era nevoie.

Unii îl judecau după cele dinafară. După chip, după cuvânt, după tăria văzută, după felul în care părea înaintea oamenilor. Și atunci Pavel face un lucru rar: își arată viața așa cum a fost ea, cu răni, cu osteneli și cu multă purtare de grijă.

Zis-a PAVEL: „Uitați-vă ce poate face Hristos cu un om slab.”

Rănile purtate pentru Hristos

Pavel pomenește că a fost în osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, aproape de moarte de multe ori. A fost biciuit, bătut cu vergi, lovit cu pietre, primejduit pe mare, în pustie, în cetăți, între tâlhari, între străini, dar și între ai săi. Și poate că durerea cea mai amară nu venea întotdeauna de la cei de departe, ci de la „frații cei mincinoși”, cum spune el.

Aici se vede că apostolia nu se măsoară cu măsura lumii.

Noi ne uităm repede la nume, la vorbă frumoasă, la câtă lume ascultă pe cineva, la ce izbândă are. Dar Pavel ne arată altceva. Slujitorul lui Hristos nu se cunoaște numai după cuvântul pe care îl rostește, ci și după crucea pe care o duce.

După rănile pe care le rabdă pentru adevăr.

Pavel nu-și ascunde slăbiciunea. Nu se rușinează că a flămânzit, că a înghețat, că a fost gonit, că a fost disprețuit. Credința lui nu era podoabă de zile bune. Nu era haină de sărbătoare, purtată numai când e liniște și cinste. Era viață trăită în drum, în frig, în lacrimă, în rugăciune, în răbdare.

Și aici ne prinde și pe noi cuvântul.

Pentru că și noi vrem, de multe ori, o credință fără cruce. Vrem mângâiere, dar nu prea vrem pocăință. Vrem ajutor de la Dumnezeu, dar ne vine greu să ne lăsăm schimbați. Vrem har, dar să nu ne doară nimic. Iar Pavel ne spune, prin însăși viața lui, că drumul lui Iisus Hristos nu se poartă fără osteneală.

Este cale îngustă, dar este cale vie.

Grija pentru Biserici, durerea care nu se vede

După toate primejdiile dinafară, Pavel mai spune ceva care ar trebui să ne oprească: grija de toate Bisericile.

Aceasta nu se vede ca o rană pe trup. Nu lasă urmă de bici, nu lasă vânătaie, nu se povestește ușor. Dar poate că era mai grea decât toate.

Că una este să te doară trupul tău și alta este să porți în inimă durerea altora. Una este să rabzi frig, foame și lovituri, și alta este să arzi pentru cel slab, pentru cel smintit, pentru cel rătăcit, pentru cel căzut și neputincios.

Pavel nu era un slujitor rece. Nu era om de vorbe alese și inimă împietrită. Când cineva slăbea, parcă slăbea și el. Când cineva se poticnea, îl durea și pe el. Când cineva cădea, nu stătea deoparte, cu judecată aspră, ci ardea înăuntru.

Așa se vede inima de părinte duhovnicesc.

Nu ajunge să spui adevărul. Trebuie să-l spui cu durere, cu dragoste și cu grijă pentru cel pe care vrei să-l ridici.

Al treilea cer și smerenia Apostolului

Pavel vorbește apoi despre vedenii și descoperiri. Spune că știe un om în Hristos care a fost răpit până la al treilea cer și a auzit cuvinte de nespus, pe care omul nu le poate grăi.

Dar vedeți cu câtă sfială vorbește. Nu iese în față. Nu spune apăsat: „Eu am fost.” Nu face din taină prilej de mândrie. Nu-și clădește nume din darurile primite de la Dumnezeu.

Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Pentru că lucrurile duhovnicești nu sunt pentru trâmbițare. Cine primește ceva de la Dumnezeu, dacă primește cu adevărat, se smerește mai mult. Nu se umflă. Nu se grăbește să se arate mare. Nu face negoț de cuvinte sfinte.

Harul, când lucrează curat în om, îl face mai atent, mai smerit, mai tăcut în cele de taină.

De aceea Pavel spune că nu se va lăuda cu sine, fără numai cu slăbiciunile sale.

Și aici se vede cât de departe suntem noi de măsura lui. Noi ne mâhnim când nu suntem băgați în seamă. Ne tulburăm când nu ni se recunoaște osteneala. Vrem să se știe binele pe care l-am făcut. Pavel însă se teme să nu fie socotit mai presus decât este.

El ascunde până și cele înalte, ca să nu intre trufia în inimă.

Ghimpele din trup

Apoi vine cuvântul greu: „datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup”.

Ce era acest ghimpe? Nu putem spune cu siguranță. Unii au vorbit despre o suferință trupească, poate despre o boală, poate despre alt necaz îngăduit de Dumnezeu. Dar Scriptura nu ne spune lămurit ce a fost. Și, dacă Scriptura tace, se cade să fim și noi cu măsură.

Nu este de folos să ghicim mai mult decât ni s-a descoperit.

Mai important este altceva: cum răspunde Dumnezeu.

Pavel s-a rugat de trei ori ca acest ghimpe să fie îndepărtat de la el. Și Domnul nu i-a spus:  „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune.”

Aici omul se poticnește, fiindcă nu acesta este răspunsul pe care îl așteaptă.

Noi am vrea să zicem: „Doamne, ia durerea, și atunci voi fi bine.”

Dar Dumnezeu îi spune lui Pavel altceva: „Harul Meu îți ajunge.”

Noi vrem să fim tari după ce trece necazul. Dumnezeu ne arată că putem fi ținuți de El chiar în mijlocul necazului. Noi vrem să ni se ia povara. Dumnezeu, uneori, ne dă putere s-o ducem fără să ne pierdem sufletul.

Asta nu e ușor de primit.

Dar este adevărat.

Nu orice necaz înseamnă pedeapsă. Nu orice neputință înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit. Nu orice durere este semn că rugăciunea n-a fost auzită. Uneori Dumnezeu nu ia ghimpele, ca omul să nu se bizuie pe sine, ci să învețe, cu suspin și cu smerenie, că harul ține mai mult decât puterea omenească.

Când omul este slab, Hristos poate lucra mai adânc

Pavel nu laudă suferința de dragul suferinței. Nu spune că boala, lipsa, foamea sau prigoana sunt bune în sine. Nici nu face din durere o podoabă.

El spune altceva, mult mai adânc: că în slăbiciunea omului poate locui puterea lui Hristos.

Când omul se crede tare, de multe ori se sprijină pe sine. Pe mintea lui, pe voia lui, pe priceperea lui, pe numele lui. Dar când omul își vede slăbiciunea și nu cade în deznădejde, atunci începe să strige mai curat către Dumnezeu.

Și acolo, în locul acela smerit, harul poate lucra fără zgomot, dar cu putere.

Pavel nu este mare pentru că n-a suferit. A suferit mult. Nu este mare pentru că n-a avut necazuri. A avut. Nu este mare pentru că a fost ridicat până la al treilea cer. Este mare pentru că, după toate acestea, n-a uitat să se smerească.

A avut vedenii, dar nu s-a trufit.

A avut ghimpe, dar nu s-a lepădat.

A avut slăbiciune, dar a rămas lipit de Iisus Hristos.

...

Să nu ne grăbim să ne lăudăm cu credința noastră, dacă încă nu știm să răbdăm o vorbă grea. Să nu ne socotim tari, dacă ne tulburăm la cea dintâi mustrare. Să nu ne credem duhovnicești, dacă nu putem purta cu milă slăbiciunea fratelui nostru.

Pavel ne arată o cale aspră, dar mântuitoare: smerenie, răbdare, osteneală, grijă pentru Biserică și inimă care nu se împietrește.

Creștinul nu este chemat să pară puternic înaintea lumii. Este chemat să rămână cu Iisus Hristos. Și dacă rămâne cu Hristos, chiar și slăbiciunea lui se poate face loc de lucrare dumnezeiască.

Când omul spune: „Doamne, nu mai pot”, să nu creadă că acolo se sfârșește totul.

Poate tocmai acolo începe harul să-l țină.

Când omul spune: „Sunt slab”, să nu fugă de Dumnezeu, ci să se apropie mai mult.

Când omul poartă un ghimpe pe care nu-l înțelege, să nu se grăbească să creadă că a fost uitat. Dumnezeu știe și durerea pe care o ia, și durerea pe care o lasă pentru o vreme.

Să ne ducem, așadar, crucea fără trufie și fără deznădejde. Cu rugăciune, cu răbdare, cu ochii la Hristos. Că nu ghimpele are ultimul cuvânt, ci harul.

Iar harul lui Dumnezeu, când omul se smerește și nu se rupe de Hristos, îi este de ajuns.

Doamne, dă-ne și nouă inimă smerită, răbdare în necazuri și puterea de a nu ne lăuda cu ale noastre, ci numai cu mila Ta. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇