Sensibilitatea nu este neputință, ci inimă chemată la rugăciune
Cuvânt de învățătură pornind de la gândul Părintelui Ioan Bădiliță
Sunt oameni cărora li s-a spus, de multe ori, că sunt prea sensibili. Că pun prea mult la inimă. Că se rănesc prea ușor. Că aud lucruri pe care alții nu le aud și văd dureri pe lângă care lumea trece fără să clipească.
Și, după o vreme, omul începe să se întrebe: „Oare nu-i ceva în neregulă cu mine?” Poate că ar trebui să fiu mai tare, mai rece, mai nepăsător. Poate că ar trebui să nu mă mai doară vorba spusă în fugă, privirea tăioasă, tăcerea apăsătoare, acel „sunt bine” după care se simte, limpede, că omul nu este bine deloc.
Mulți au râs de astfel de inimi. Le-au zis slabe. Le-au zis exagerate. Le-au zis că se gândesc prea mult, că iau lucrurile prea personal, că ar trebui să-și facă sufletul mai gros, ca pielea bătătorită de vreme.
Dar să nu ne grăbim nici într-o parte, nici în alta
Sensibilitatea nu este întotdeauna virtute. Aici trebuie spus cinstit. Uneori se amestecă în ea și mândrie rănită, și frică, și închipuire, și dorința ascunsă de a fi înțeles de toți. Omul sensibil poate ajunge să sufere pentru toate, dar nu întotdeauna cu folos. Poate lua asupra lui poveri pe care Dumnezeu nu i le-a pus în spate. Poate ierta cu vorba, dar să țină rana strânsă în inimă. Poate iubi mult, dar fără liniște, fără măsură, fără așezare.
De aceea, inima simțitoare trebuie dusă la Dumnezeu. Nu lăsată de capul ei. Nu apărată cu orice preț, ca și cum orice rană ar fi dovadă de sfințenie. Nu. Inima trebuie curățită, luminată, învățată să se roage și să tacă atunci când trebuie.
Și totuși, una este limpede: nu este o rușine să ai inimă simțitoare
Nu este boală să te doară cuvântul aspru. Nu este neputință să vezi lacrima pe care altul o ascunde. Nu este lucru de lepădat să te gândești la oameni și după ce vorba dintre voi s-a terminat. Uneori, tocmai prin această inimă, Dumnezeu îl cheamă pe om la o lucrare mai tainică.
Sunt oameni care lucrează la vedere. Vorbesc, conduc, zidesc, apără, învață. Și bine fac, dacă fac toate cu Dumnezeu. Dar sunt și oameni mai tăcuți, mai retrași, care aud ceea ce nu se aude în zarva lumii. Ei simt când cineva se prăbușește pe dinăuntru. Simt când o casă are durere. Simt când un zâmbet este pus doar ca să acopere plânsul.
Și ce fac acești oameni?
Uneori nu pot face mare lucru. Nu pot schimba lumea. Nu pot repara toate rănile. Nu pot lua durerea tuturor. Dar pot rosti o rugăciune. Pot aprinde o candelă. Pot pomeni un nume. Pot spune: „Doamne, Tu știi. Tu vezi. Tu mângâie.”
Aceștia sunt oameni pe care lumea nu-i vede prea mult. Nu-i laudă nimeni. Nu apar în față. Dar poate, într-o noapte, când cineva nu mai are putere nici să se roage pentru sine, rugăciunea unui astfel de om stă ca o luminiță înaintea lui Dumnezeu.
În Sfânta Scriptură, Dumnezeu îi arată Proorocului Ilie că nu este singur. Mai erau oameni păstrați de Domnul, oameni care nu-și plecaseră genunchii înaintea lui Baal. Nu făceau zgomot, dar rămăseseră ai lui Dumnezeu. Așa sunt și unele inimi sensibile: nu se văd, nu se impun, dar nu se învoiesc cu împietrirea. Nu pot spune că răul este bun. Nu pot trece peste durerea omului ca peste un lucru fără însemnătate.
O inimă sensibilă știe, de obicei, cât cântărește o vorbă. Știe că un cuvânt poate ridica pe cineva, dar îl poate și zdrobi. Știe că omul nu trăiește numai cu pâine și cu lucruri materiale, ci și cu o mângâiere spusă la vreme, cu o privire blândă, cu un „te pomenesc” rostit din inimă.
Dar tocmai aici este și primejdia
Omul sensibil trebuie să învețe că nu orice durere se poartă până la sfârșit. Nu orice suspin trebuie luat în suflet până la istovire. Nu orice vorbă rea trebuie răsucită zile întregi în minte. Sunt lucruri pe care le vezi, le înțelegi, le plângi înaintea Domnului și apoi le lași acolo, la picioarele lui Hristos.
Fiindcă numai Domnul poate purta lumea întreagă. Omul, oricât ar iubi, nu poate
De multe ori, cei sensibili au crezut că vindecarea lor ar fi să nu mai simtă. Să fie mai tari. Să nu-i mai atingă nimic. Să treacă peste toate cu fruntea sus și cu inima închisă. Dar aceasta nu este vindecare. Este doar o altă rană, ascunsă mai adânc.
Vindecarea nu înseamnă să devii piatră. Înseamnă să simți cu Dumnezeu. Să nu te îneci în durere, ci să o prefaci în rugăciune. Să nu te lași rupt de răutatea oamenilor, ci să rămâi om, fără să-ți pierzi pacea.
Lumea de astăzi îi prețuiește adesea pe cei tari la suprafață. Pe cei care răspund repede, taie repede, uită repede, lovesc repede și merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Hristos nu a fericit inima rece. Nu a lăudat nepăsarea. Nu a numit puternic pe cel care nu mai plânge pentru nimeni.
Înaintea lui Dumnezeu, puterea nu stă în a nu mai simți nimic. Puterea stă în a iubi fără să te risipești. În a ierta fără să te minți pe tine. În a vedea răul și totuși a nu răspunde cu rău. În a rămâne cu inimă vie într-o lume care, de multe ori, te împinge spre împietrire.
Așadar, sensibilitatea nu trebuie nici ridicată pe tron, nici călcată în picioare. Ea trebuie așezată.
Așezată în rugăciune, ca să nu se facă tulburare.
Așezată în smerenie, ca să nu devină iubire de sine rănită.
Așezată în discernământ, ca omul să știe ce are de purtat și ce trebuie lăsat în mâna lui Dumnezeu.
Așezată în iertare, ca rana să nu se prefacă în amărăciune.
Așezată în tăcere, ca sufletul să nu se împrăștie în vorbe multe.
Poate că ai încercat multă vreme să fii altfel. Să nu te mai doară. Să nu mai observi atâtea. Să nu mai simți atât de adânc. Poate ai crezut că Dumnezeu te va întări făcându-te mai rece. Dar poate că Domnul nu vrea să-ți ia această sensibilitate. Poate vrea să ți-o curețe. Să ți-o lumineze. Să ți-o facă rugăciune, milă și înțelepciune.
Nu cere lui Dumnezeu o inimă de piatră doar pentru că lumea te-a rănit.
Cere-I o inimă curată.
O inimă care simte, dar nu se prăbușește.
O inimă care iubește, dar nu se pierde pe sine.
O inimă care plânge, dar nu cade în deznădejde.
O inimă care vede durerea lumii, dar știe să o ducă înaintea lui Hristos.
Mare lucru este să nu te fi făcut rece după ce ai fost rănit. Mare lucru este să mai poți ierta după nedreptate. Mare lucru este să mai poți iubi într-o vreme în care mulți se apără prin nepăsare.
Nu te rușina, deci, de inima ta. Dar nici nu o lăsa nepăzită.
Păzește-o cu rugăciune. Hrănește-o cu Scriptura. Odihnește-o în tăcere. Du-o la Hristos ori de câte ori se tulbură. Și încet, cu harul lui Dumnezeu, sensibilitatea nu va mai fi doar rană deschisă, ci poate deveni candelă aprinsă.
O inimă simțitoare, dacă se lasă curățită de Dumnezeu, poate ajunge loc de milă, de rugăciune și de lumină.
Și într-o lume grăbită, rece și tot mai zgomotoasă, o astfel de inimă nu este un defect.
Este o chemare.
Este o răspundere.
Și, dacă o porți cu Dumnezeu, este dar.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu