Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești – omul cărții sfinte și al smereniei
Viața Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești, dascăl al smereniei, iubitor de carte sfântă și părinte al celor sărmani.
Sunt oameni pe care Dumnezeu îi lasă în lume ca pe niște făclii. Nu fac mult zgomot, nu caută locul din față, nu se împing spre cinste. Îi vezi, uneori, retrași, tăcuți, cu grijă la cuvânt și cu multă osteneală în spate. Abia după ce trec din viața aceasta începi să pricepi cât bine au lucrat, câtă lumină au lăsat și câte suflete s-au hrănit din truda lor.
Un asemenea om al lui Dumnezeu a fost Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești. I s-a spus „Dascălul” nu doar fiindcă a fost om învățat, ci fiindcă a știut să facă din învățătură o slujire. Pentru el, cartea nu era lucru de mândrie, nici podoabă a minții, ci hrană pentru suflet. Cartea bună trebuia să ajungă la oameni, să-i lumineze, să-i întărească și să-i apropie, încet-încet, de Dumnezeu.
Sfântul Grigorie s-a născut în București, în anul 1765, din părinți credincioși și iubitori de Dumnezeu. La Sfântul Botez a primit numele de Gheorghe. De mic copil s-a arătat doritor de învățătură, cu minte ageră și cu inimă bună. A învățat cu râvnă la școlile vremii, dar nu ca să se arate mai presus de alții, ci fiindcă simțea că învățătura, atunci când este curată, deschide omului o cale spre lumină.
Tânărul Gheorghe nu s-a oprit însă la știința școlilor. În el era o chemare mai adâncă. Îl trăgea cartea, dar îl trăgea și mai mult viața cu Dumnezeu. Așa a ajuns ucenic al Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, în vestita Lavră a Neamțului, unde se adunaseră mulți monahi iubitori de rugăciune, de tăcere și de citirea Sfinților Părinți.
Acolo, în duhul paisian, Gheorghe a primit chipul cel îngeresc al călugăriei și numele de Grigorie. Haina monahală nu i-a fost podoabă, ci cruce. Călugărul adevărat nu fuge de lume din ură față de oameni, ci se smerește pe sine ca să poată iubi mai curat. Sfântul Grigorie a înțeles acest lucru din tinerețe. De aceea, ascultarea, rugăciunea, tăcerea și osteneala cărții i-au fost aproape toată viața.
La Mănăstirea Neamț a fost hirotonit ierodiacon și tot acolo s-a văzut darul lui pentru tălmăcirea scrierilor sfinte. Cunoștea limba greacă și a început să aducă în graiul românesc învățăturile Sfinților Părinți. Iar aceasta nu este lucrare ușoară. A traduce o carte duhovnicească nu înseamnă numai să muți cuvinte dintr-o limbă în alta. Trebuie să păstrezi duhul, așezarea, dreapta socotință și focul acela lăuntric fără de care textul rămâne rece.
Sfântul Grigorie nu lucra în grabă. Nu căuta lauda oamenilor. Știa bine că o carte bună poate lucra în suflet ani de zile, poate ridica pe cineva din rătăcire, poate mângâia un om necăjit, poate aprinde dorul după Dumnezeu. De aceea, truda lui de tălmăcitor a fost o adevărată slujire adusă Bisericii și neamului românesc.
Dorind mai multă liniște și spor duhovnicesc, Sfântul Grigorie a mers și la Sfântul Munte Athos. Acolo s-a întărit sufletește, văzând rânduiala monahilor și viața nevoitorilor pe care lumea nu-i știe, dar Dumnezeu îi cunoaște. Nu avem nevoie să știm toate câte a trăit el acolo. Unele taine ale sfinților rămân ascunse, și bine rămân așa. Rădăcina nu se vede, dar ea ține pomul viu.
După întoarcerea la Mănăstirea Neamț, și-a continuat osteneala tălmăcirilor. Mai târziu, chemat de episcopul Iosif al Argeșului, s-a așezat la Mănăstirea Antim din București, iar apoi la Mănăstirea Căldărușani, loc de liniște și de bună rânduială monahicească. Acolo, poate, ar fi dorit să rămână până la sfârșitul vieții. Dar Dumnezeu nu întreabă totdeauna omul unde îi este mai tihnit. Îl cheamă acolo unde este nevoie de el.
La începutul anului 1823, domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica l-a chemat la București și l-a ridicat în scaunul de Mitropolit al Țării Românești. Nu fusese o cinste căutată de el. Sfântul Grigorie era om al liniștii, nu al frământărilor lumești. Dar ascultarea l-a dus în mijlocul grijilor, al hotărârilor grele și al răspunderii pentru întreaga Biserică din Țara Românească.
Ca mitropolit, nu s-a cruțat. A lucrat pentru Biserică, pentru preoți, pentru mănăstiri, pentru școli și pentru popor. A așezat ierarhi vrednici în scaunele de la Argeș, Râmnic și Buzău. A purtat grijă de buna rânduială a Mitropoliei, de zidirea bisericilor, de hirotonirea preoților cucernici și de luminarea credincioșilor. Pentru el, păstorirea nu era numai slujire la altar, ci și grijă pentru viața întreagă a oamenilor: credință, carte, milostenie, rânduială și sprijin la vreme de nevoie.
Sfântul Grigorie știa că un popor fără carte sfântă se poate rătăci ușor. De aceea a iubit tiparul, tălmăcirea și răspândirea cărților folositoare. Nu era de ajuns ca învățătura Sfinților Părinți să rămână închisă în chilii sau în biblioteci. Ea trebuia să ajungă la preoți, la monahi, la tineri, la cei simpli, la toți cei care aveau sete de lumină. Cartea duhovnicească, atunci când este bine așezată, lucrează încet, dar adânc.
Dar Sfântul Grigorie nu a fost numai om al cărții. A fost și părinte al săracilor. Mulți oameni necăjiți, văduve și copii lipsiți au primit ajutor de la el. Le dădea hrană, adăpost și cărți de învățătură. Nu făcea milostenie ca să fie văzut, ci fiindcă îl durea nevoia omului. Iar la moartea sa nu s-au găsit în chilie averi sau bani strânși, ci cărți pregătite spre a fi dăruite școlarilor. Așa a plecat din lume: sărac în cele pământești, dar bogat în lumină dăruită altora.
Viața lui n-a fost lipsită de încercări. Anii de arhipăstorie i-au fost tulburați de surghiun. Ocârmuirea rusească, stăpânitoare atunci în Principatele Române, l-a îndepărtat din scaun și l-a trimis în pribegie mai bine de patru ani. A fost dus mai întâi la Chișinău, apoi la Buzău, iar la urmă la Mănăstirea Căldărușani.
Pentru un om legat de cinste, o asemenea lovitură ar fi fost grea de purtat. Dar Sfântul Grigorie avea conștiința curată. A primit încercarea cu răbdare, fără tulburare mare și fără cârtire. S-a lăsat în mâna lui Dumnezeu și, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, a putut spune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Aici se vede, de fapt, tăria unui om duhovnicesc. Nu atunci când este lăudat și ascultat, ci atunci când este nedreptățit și totuși nu-și pierde pacea. Sfântul Grigorie a purtat crucea surghiunului fără să se înăsprească la inimă. Suferința nu l-a făcut amar. Nedreptatea nu l-a despărțit de Dumnezeu. A rămas părinte și în durere.
În anul 1833 s-a întors din surghiun. S-a bucurat să vadă începută reînnoirea bisericii Mitropoliei din București, însă trupul îi era slăbit. Multe griji, multe osteneli și multe suferințe trecuseră peste el. Se apropia, pe nesimțite, ceasul plecării la Domnul.
În ziua de 22 iunie 1834, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul și-a încredințat sufletul în mâinile Părintelui Ceresc. Cu puține ceasuri înainte de sfârșit, nu se gândea la sine, ci tot la lucrarea Bisericii. Dorea ca tipărirea Vieților Sfinților să nu se oprească, fiindcă știa cât folos aduc aceste cărți credincioșilor. Până la capăt a rămas dascăl. Până la ultima suflare a purtat grijă de luminarea sufletelor.
Pentru viața lui curată, pentru smerenie, pentru osteneala cărților, pentru păstorirea vrednică și pentru dragostea jertfelnică față de popor, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost trecut în rândul sfinților. Biserica îl pomenește la 22 iunie, chemându-l ca rugător și mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.
Privind la viața lui, pricepem un lucru simplu, dar greu de împlinit: sfințenia nu stă în vorbe multe despre Dumnezeu, ci într-o viață așezată în voia Lui. Sfântul Grigorie a iubit cartea, dar nu s-a trufit cu știința. A purtat cinste mare, dar nu s-a lipit de ea. A suferit surghiun, dar nu și-a pierdut nădejdea. A avut grijă de școli, de preoți, de săraci, de cărți și de biserici, dar n-a făcut din acestea pricină de laudă.
A fost dascăl, dar a rămas ucenic al lui Hristos. A fost mitropolit, dar a păstrat inima de monah. A fost om al culturii, dar mai întâi de toate a fost om al rugăciunii. De aceea lumina lui nu s-a stins.
Și astăzi, când se scrie mult, se vorbește mult și totuși inimile rămân adesea goale, Sfântul Grigorie Dascălul ne aduce aminte că învățătura adevărată trebuie să ducă spre Dumnezeu. Cartea fără smerenie poate umfla mintea. Învățătura fără rugăciune poate rămâne rece. Dar cuvântul hrănit din credință se face lumină, mângâiere și drum bun pentru suflet.
Să-l rugăm pe Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul să mijlocească pentru noi: să ne lumineze mintea, să ne înmoaie inima, să ne dea dragoste pentru cartea sfântă și răbdare în vreme de încercare.
Sfinte Ierarhe Grigorie Dascălul, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Troparul Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, glasul al 4-lea
De dulceaţa gurii tale celei sfinţite se îndulceşte Biserica şi de focul râvnei tale se minunează cetele cereşti, că ostenindu-te în tălmăcirea sfintelor învăţături ale părinţilor celor de demult, ai dăruit turmei tale bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, Sfinte Ierarhe Grigorie.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu