Sfântul Ierarh Luca al Crimeei – doctorul trupurilor și păstorul sufletelor

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei – doctorul care a vindecat trupuri și a ridicat suflete

Verset de temelie:

„Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său.”

Matei 9, 37-38

Viața Sfântului Ierarh Luca al Crimeei nu este o viață care se poate spune în câteva rânduri, ca o simplă înșiruire de date. O citești și simți că omul acesta a trecut prin foc, dar n-a lăsat focul să-i ardă sufletul. A fost medic, a fost profesor, a fost chirurg vestit, dar a fost și episcop prigonit, om al rugăciunii și mărturisitor al lui Hristos într-o vreme în care credința se plătea scump.

Sfântul Luca, pe numele său de mirean Valentin Felixovici Voino-Iasenețki, a avut încă din tinerețe o inimă neliniștită. Nu în sens rău, ci în sensul acela adânc: căuta ceva, nu se mulțumea cu puțin. Îl atrăgea pictura, avea ochi pentru frumusețe, era înzestrat la învățătură și, mai ales, avea milă față de omul aflat în suferință. Iar mila aceasta, dacă ne uităm bine, a fost firul care i-a ținut toată viața.

Un loc din Evanghelie l-a atins puternic: cuvântul Domnului despre secerișul mult și lucrătorii puțini. Nu l-a citit ca pe un text frumos, cum citim noi de multe ori și mergem mai departe. L-a simțit ca pe o chemare. Ca și cum Domnul îi spunea, tainic: „Este multă durere în lume. Cine merge să slujească?”

Și a mers.

A ales medicina nu pentru cinste, nu pentru nume mare, nu pentru o viață așezată și comodă. Ar fi putut să caute o carieră strălucită, căci avea minte și daruri destule. Dar el voia să fie aproape de oameni, mai ales de cei simpli, de cei bolnavi, de cei care nu aveau pe nimeni. Pentru el, bolnavul nu era un caz trecut într-un registru. Era un om. Un suflet. O făptură a lui Dumnezeu care suferea și care trebuia ajutată.

Aici se vede ceva mare la Sfântul Luca: el nu a făcut din medicină o meserie rece. Mâna lui de chirurg era mână pricepută, dar nu era lipsită de inimă. Știa să taie, să curețe rana, să opereze, dar știa și să se plece cu milă asupra celui aflat pe patul suferinței. 

Mai târziu, după moartea soției sale, Valentin a intrat pe calea preoției. Dar nu trebuie să credem că această hotărâre a venit dintr-o izbucnire de moment. Chemarea se cocea în el de multă vreme. Dumnezeu lucrează adesea așa: nu strigă, nu silește, ci așază încet în inimă un gând, apoi îl întărește, apoi îl face drum.

A fost hirotonit preot într-o vreme foarte grea. Credința era batjocorită, Biserica era lovită, iar cei care purtau crucea pe piept puteau ajunge oricând în temniță. Sfântul Luca nu s-a ascuns. Opera la spital, preda medicina, iar când venea vremea slujbei, mergea la biserică. Purta rasa și crucea, nu ca să se arate oamenilor, ci fiindcă nu voia să se rușineze de Hristos.

Și nu s-a rușinat.

A fost arestat, anchetat, trimis în exil, lipsit de liniște, de casă, de libertate. A cunoscut frigul Siberiei, închisoarea, oboseala, nedreptatea și trădarea. Nu vorbim aici despre suferințe citite într-o carte, ci despre suferințe trăite pe viu. Și totuși, el nu s-a rupt de Dumnezeu. N-a devenit un om acru, deși ar fi avut destule motive omenești. N-a lăsat ura să-i intre în inimă. A continuat să lucreze, să vindece, să predice, să scrie și să slujească.

Aici este una dintre cele mai mari lecții ale vieții lui: credința nu se vede numai când omul cântă frumos în biserică sau vorbește frumos despre Dumnezeu. Credința se vede și când omul este nedreptățit. Când este obosit. Când nu mai are sprijin. Când pare că toți au uitat de el. Atunci se vede ce rădăcină are sufletul.

Sfântul Luca nu a avut o credință de împrejurare. Nu a fost credincios numai când i-a mers bine. Credința lui a trecut prin spital, prin temniță, prin exil, prin singurătate și prin lacrimi. Și tocmai de aceea este atât de puternică mărturia lui.

El ne arată că slujirea aproapelui nu se face numai prin cuvinte mari. Uneori, o faptă făcută cu dragoste spune mai mult decât o predică lungă. Un bolnav îngrijit cu răbdare, un om ascultat cu milă, o rană pansată fără silă, o rugăciune făcută în taină pentru cel suferind — toate acestea pot fi mărturisire înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Luca mai spulberă și o înțelegere greșită pe care o au unii: aceea că omul credincios trebuie să fie împotriva științei. Nu. Credința curată nu se teme de adevăr, iar știința, când este făcută cu smerenie și conștiință, poate deveni slujire. Primejdia nu este cunoașterea, ci mândria. Nu bisturiul este primejdios, ci inima rece. Nu mintea luminată este rea, ci mintea care se crede dumnezeu.

Sfântul Luca a fost mare tocmai pentru că nu și-a folosit darurile pentru sine. A avut știință, dar n-a făcut din ea idol. A avut minte ascuțită, dar n-a disprețuit rugăciunea. A avut autoritate, dar n-a căutat slava lumii. A fost episcop, dar a rămas slujitor. A fost doctor al trupurilor, dar nu a uitat că sufletul omului are și el rănile lui.

În anul 1946, după multe încercări, a primit recunoaștere pentru munca sa medicală. În același an a fost mutat ca arhiepiscop al Simferopolului și Crimeii. Era deja înaintat în vârstă, dar nu s-a retras într-o viață liniștită. A lucrat pentru Biserică, pentru preoți, pentru credincioși. A slujit cu evlavie și a predicat neobosit. Predica nu era pentru el o podoabă a slujbei, ci o datorie. Trebuia să-L vestească pe Hristos, fiindcă știa cât de flămând este omul după cuvântul adevărat.

Sfântul Ierarh Luca a trecut la Domnul la 11 iunie 1961. Mai târziu, în anul 1996, a fost canonizat, fiind cinstit ca doctor fără de arginți și făcător de minuni. Sfintele sale moaște se află la Catedrala „Sfânta Treime” din Simferopol, iar pomenirea lui se face și în Biserica Ortodoxă Română la 11 iunie.

Iubiți credincioși, privind la viața Sfântului Luca, să nu rămânem doar cu admirația. E ușor să spui: „Ce sfânt mare!” și apoi să te întorci la viața ta neschimbat. Dar sfinții nu sunt puși înaintea noastră ca niște icoane îndepărtate, frumoase și neatins de sus. Ei ne mustră, ne încurajează, ne ridică. Ne arată că se poate trăi cu Dumnezeu și în vremuri tulburi. Se poate păstra credința și când lumea râde de ea. Se poate iubi și când ai fost rănit. Se poate sluji și când ești obosit.

Astăzi, când mulți se grăbesc, Sfântul Luca ne învață răbdarea. Când mulți caută să fie văzuți, el ne învață să lucrăm în tăcere. Când mulți vor credință fără cruce, el ne arată că Hristos nu Se urmează numai cu vorba, ci cu viața întreagă.

Omul are nevoie de vindecare. Trupul are rănile lui, sufletul are durerile lui, iar inima are adâncuri pe care numai Dumnezeu le poate atinge. Sfântul Luca a știut aceasta și de aceea a rămas până astăzi atât de apropiat de cei bolnavi, de cei încercați, de cei care plâng și de cei care încă mai caută putere să meargă mai departe.

Să-l rugăm pe Sfântul Ierarh Luca al Crimeei să mijlocească înaintea lui Hristos pentru cei bolnavi, pentru medici, pentru preoți, pentru cei singuri, pentru cei prigoniți și pentru toți cei care duc o cruce grea, știută numai de Dumnezeu.

Sfinte Ierarhe Luca, doctorule al celor suferinzi și păstorule al celor împovărați, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dea răbdare în necazuri, lumină în minte, milă în inimă și credință statornică până la sfârșit. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇