Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...
Viața Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea – pustnica Giumalăului și floarea rugăciunii
pe
Solicitați un link
Facebook
X
Pinterest
E-mail
Alte aplicații
Viața Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău
Descoperă viața Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea, schimonahia și pustnica Giumalăului, canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și cinstită la 5 iunie.
În vremea noastră, când lumea aleargă mult și se roagă puțin, Dumnezeu a binevoit să ridice înaintea ochilor Bisericii un chip luminos de smerenie, rugăciune și nevoință: Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, cunoscută de mulți drept pustnica Giumalăului. Viața ei nu a fost una a vorbelor multe, nici a slavei omenești, ci a tăcerii roditoare, a ascultării și a rugăciunii neîncetate.
Sfânta Cuvioasă Elisabeta, pe numele din lume Rodica Lazăr, s-a născut la 7 mai 1970, în comuna Moldova Sulița, județul Suceava. Încă din fragedă tinerețe, sufletul ei a simțit chemarea cea tainică a lui Hristos, acea chemare pe care nu o poate birui nici lumea, nici tinerețea, nici dorințele vremelnice. La numai 15 ani, în anul 1985, a intrat în obștea Mănăstirii Pasărea, de lângă București, alegând calea monahală ca pe o răstignire de bunăvoie și ca pe o logodire a sufletului cu Mirele Hristos.
După ani de ascultare și deprindere duhovnicească, a fost tunsă în monahism, primind numele de Teodora. Numele acesta nu era doar o schimbare de chemare, ci un semn al unei vieți noi: omul cel vechi rămânea în urmă, iar înainte se deschidea drumul cel îngust al nevoinței, al tăierii voii și al curățirii inimii.
Mănăstirea a fost pentru ea pridvorul pustiei. Acolo a învățat ascultarea, rânduiala, tăcerea, răbdarea și lucrarea rugăciunii. Dar, la vremea rânduită de Dumnezeu, sufletul ei a dorit o mai adâncă retragere. În anul 2003, monahia Teodora s-a retras în Munții Giumalău, unde a dus viață pustnicească, în singurătate, nevoință și rugăciune. Doxologia și alte surse bisericești o pomenesc drept mare pustnică și nevoitoare, cunoscută pentru viața sa de rugăciune și pentru darurile duhovnicești primite de la Dumnezeu.
Pustia nu este locul unde omul fuge de oameni din dispreț, ci locul unde omul se curățește de sine pentru a iubi mai drept pe Dumnezeu și pe aproapele. Pe Muntele Giumalău, Sfânta Elisabeta nu a căutat liniștea comodă, ci liniștirea inimii. Acolo, între asprimea muntelui, frigul nopților, sărăcia celor din afară și bogăția celor lăuntrice, ea a învățat că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.
Mai târziu, primind schima cea mare, a luat numele de Elisabeta. Schima mare nu este podoabă, ci pecete a unei dăruiri mai adânci. Este făgăduința unei morți față de lume și a unei vieți ascunse în Hristos. De aceea, Sfânta Cuvioasă Elisabeta s-a arătat nu prin putere omenească, ci prin smerenie, prin răbdare și prin rugăciunea care încălzește inima.
Cei care au cunoscut-o au păstrat în amintire chipul unei nevoitoare smerite, luminoase și adânc rugătoare. Sfințenia ei nu a fost zgomotoasă. Nu a căutat să se impună, nu a dorit să fie văzută, nu a alergat după cinste omenească. Tocmai de aceea, Dumnezeu a scos-o la lumină. Căci așa lucrează Domnul: pe cei care se ascund în smerenie îi descoperă spre folosul multora.
În ultimii ani ai vieții, Sfânta Cuvioasă Elisabeta a purtat și crucea suferinței trupești. Basilica notează că, bolnavă de cancer, s-a întors în anul 2014 la Mănăstirea Pasărea, unde și-a continuat rânduiala de rugăciune și nevoință. Astfel, pustia muntelui s-a mutat în chilia durerii, iar durerea s-a făcut altar de răbdare.
A trecut la Domnul în anul 2014, iar pomenirea ei liturgică a fost rânduită pentru 5 iunie. Calendarul Creștin Ortodox al Patriarhiei Române o așază la această dată, iar proclamarea locală a canonizării Sfintelor Cuvioase Filofteia și Elisabeta de la Pasărea a fost rânduită tot în ziua de 5 iunie 2026, la Mănăstirea Pasărea.
În ședința de lucru din 1 iulie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea ei, cu titulatura: Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, cu zi de cinstire la 5 iunie. Această canonizare nu este doar o așezare în calendar, ci o mărturisire a Bisericii că Dumnezeu lucrează sfințenie și în vremurile noastre, nu numai în veacurile de demult.
Viața Sfintei Elisabeta ne mustră blând. Ne arată cât de săraci suntem când avem de toate, dar nu avem rugăciune; cât de risipiți suntem când vorbim mult, dar nu ne cercetăm inima; cât de obosiți suntem când fugim de liniște, de parcă liniștea ar fi dușmanul nostru. Ea ne învață că omul nu se împlinește prin zgomot, ci prin apropierea de Dumnezeu.
Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea rămâne un chip al monahiei curate, al rugăciunii tainice și al răbdării. Ea nu a trăit pentru sine, ci pentru Hristos. Nu a iubit lumea în felul lumii, ci a iubit-o în felul sfinților: rugându-se pentru ea. Nu a vorbit mult, dar viața ei vorbește și astăzi. Nu a căutat cinste, dar Biserica a cinstit-o. Nu a căutat minuni, dar Dumnezeu a lucrat prin rugăciunile ei.
Iar pentru noi, cei care trăim în lume, viața ei este chemare la trezvie. Nu toți suntem chemați la pustie, dar toți suntem chemați la rugăciune. Nu toți putem urca pe Giumalău, dar toți putem coborî în cămara inimii. Nu toți purtăm schima monahală, dar toți purtăm chemarea de a ne curăți sufletul, de a ierta, de a posti după putere, de a ne ruga și de a ne întoarce către Dumnezeu.
Să o cinstim, dar să nu o cinstim numai cu buzele. Să îi cerem ajutorul, dar să și urmăm ceva din smerenia ei. Să îi pomenim numele, dar să nu uităm lucrarea ei: rugăciunea, tăcerea, nevoința și dragostea de Hristos.
Sfântă Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, cei slabi, risipiți și împovărați, ca să dobândim inimă curată, minte smerită și dor de mântuire. Amin.
Premiera filmului „Îngerul pustiei – Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea”
Sfânta Elisabeta i-a povestit cum a cunoscut iadul și Raiul – în dialog cu Părintele Gherontie
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea – chip de smerenie, rugăciune și jertfă11:49
Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea ne lasă, prin acest cuvânt de suflet rostit cu puțină vreme înainte de mutarea sa la cele veșnice, o mărturie vie despre taina călugăriei, despre chemarea pustnicească și despre lucrarea smereniei. Nu vorbește ca din cărți, ci ca una care a ars lăuntric în rugăciune, în suferință, în ascultare și în iubire de Hristos.
Din mărturia ei se desprind câteva lucrări duhovnicești de mare preț:
1. A primi chemarea lui Dumnezeu Călugăria nu este doar o alegere omenească, ci o chemare tainică a lui Dumnezeu. Monahul își predă viața în mâinile Domnului și caută mai întâi Împărăția Cerurilor.
2. A muri și a învia cu Hristos în fiecare zi Viața monahală înseamnă nevoință neîncetată, lepădare de sine, purtarea crucii și înnoirea sufletului prin har.
3. A trăi în jertfă și iubire Sfânta arată că temelia călugăriei este jertfa unită cu dragostea: iubirea de Dumnezeu din toată ființa și iubirea aproapelui ca pe sine însuși.
4. A păzi ascultarea și smerenia Monahul adevărat se socotește mai mic decât toată zidirea. Smerenia nu este vorbă frumoasă, ci stare a inimii, coborâre de bunăvoie sub toate făpturile.
5. A iubi simplitatea și liniștea chiliei Sfânta Elisabeta mărturisește că adevărata pace nu se află în confortul lumii, ci în locul unde sufletul se întâlnește cu Dumnezeu. Chilia devine altar, adăpost și cale de mântuire.
6. A se ruga pentru întreaga lume Pustnicul nu fuge de lume din nepăsare, ci se retrage pentru a plânge și a se ruga pentru toți. Lucrarea lui ascunsă este o lumină nevăzută pentru Biserică și pentru omenire.
7. A căuta desăvârșirea prin smerenie Desăvârșirea, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, este „o prăpastie de smerenie”. Nu cel ce se socotește mare este aproape de Dumnezeu, ci acela care se vede pe sine nevrednic și păcătos.
8. A-L avea pe Hristos în inimă Întreaga Evanghelie poate fi adunată în cuvintele: „Hristos în mine”. Aceasta este adevărata viață: nu omul să se slăvească pe sine, ci Hristos să trăiască în el.
9. A primi monahismul ca binecuvântare, nu ca ambiție Calea călugăriei nu se ia din simplă dorință omenească, ci se primește prin chemare, cu frică de Dumnezeu, cu smerenie și cu ascultare.
10. A dobândi plânsul și Rugăciunea lui Iisus Cuvântul final al Sfintei este limpede și adânc: omul să-și câștige plânsul inimii și rugăciunea neîncetată: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii.”
Astfel, Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea rămâne pentru noi o pildă de viețuire smerită, de rugăciune curată și de iubire ascunsă în Hristos. Ea ne învață că omul nu se sfințește prin vorbe multe, ci prin ascultare, jertfă, lacrimi și inimă smerită înaintea lui Dumnezeu.
RăspundețiȘtergereSfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea ne lasă, prin acest cuvânt de suflet rostit cu puțină vreme înainte de mutarea sa la cele veșnice, o mărturie vie despre taina călugăriei, despre chemarea pustnicească și despre lucrarea smereniei. Nu vorbește ca din cărți, ci ca una care a ars lăuntric în rugăciune, în suferință, în ascultare și în iubire de Hristos.
Din mărturia ei se desprind câteva lucrări duhovnicești de mare preț:
1. A primi chemarea lui Dumnezeu
Călugăria nu este doar o alegere omenească, ci o chemare tainică a lui Dumnezeu. Monahul își predă viața în mâinile Domnului și caută mai întâi Împărăția Cerurilor.
2. A muri și a învia cu Hristos în fiecare zi
Viața monahală înseamnă nevoință neîncetată, lepădare de sine, purtarea crucii și înnoirea sufletului prin har.
3. A trăi în jertfă și iubire
Sfânta arată că temelia călugăriei este jertfa unită cu dragostea: iubirea de Dumnezeu din toată ființa și iubirea aproapelui ca pe sine însuși.
4. A păzi ascultarea și smerenia
Monahul adevărat se socotește mai mic decât toată zidirea. Smerenia nu este vorbă frumoasă, ci stare a inimii, coborâre de bunăvoie sub toate făpturile.
5. A iubi simplitatea și liniștea chiliei
Sfânta Elisabeta mărturisește că adevărata pace nu se află în confortul lumii, ci în locul unde sufletul se întâlnește cu Dumnezeu. Chilia devine altar, adăpost și cale de mântuire.
6. A se ruga pentru întreaga lume
Pustnicul nu fuge de lume din nepăsare, ci se retrage pentru a plânge și a se ruga pentru toți. Lucrarea lui ascunsă este o lumină nevăzută pentru Biserică și pentru omenire.
7. A căuta desăvârșirea prin smerenie
Desăvârșirea, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, este „o prăpastie de smerenie”. Nu cel ce se socotește mare este aproape de Dumnezeu, ci acela care se vede pe sine nevrednic și păcătos.
8. A-L avea pe Hristos în inimă
Întreaga Evanghelie poate fi adunată în cuvintele: „Hristos în mine”. Aceasta este adevărata viață: nu omul să se slăvească pe sine, ci Hristos să trăiască în el.
9. A primi monahismul ca binecuvântare, nu ca ambiție
Calea călugăriei nu se ia din simplă dorință omenească, ci se primește prin chemare, cu frică de Dumnezeu, cu smerenie și cu ascultare.
10. A dobândi plânsul și Rugăciunea lui Iisus
Cuvântul final al Sfintei este limpede și adânc: omul să-și câștige plânsul inimii și rugăciunea neîncetată: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii.”
Astfel, Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea rămâne pentru noi o pildă de viețuire smerită, de rugăciune curată și de iubire ascunsă în Hristos. Ea ne învață că omul nu se sfințește prin vorbe multe, ci prin ascultare, jertfă, lacrimi și inimă smerită înaintea lui Dumnezeu.