Vindecarea soacrei lui Petru și chemarea de a-L urma pe Hristos

Hristos în casa lui Petru – când vindecarea se face slujire

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 8, 14-23)

În vremea aceea, venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, cuprinsă de friguri. Și S-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile, iar ea s-a ridicat și Îi slujea Lui. Și, făcându-se seară, au adus la El mulți demonizați și a scos duhurile cu cuvântul și pe toți cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia prorocul, care zice: «Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat». Și văzând Iisus mulțime împrejurul Lui, a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării. Și, apropiindu-se un cărturar, I-a zis: Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului, însă, nu are unde să-Și plece capul. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții lor. Și, intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat.

Evanghelia de la Matei, ni-L arată pe Domnul intrând în casa lui Petru. Intră într-o casă în care era durere, boală, îngrijorare. Așa face Hristos: Se apropie de omul aflat la strâmtorare.

Soacra lui Petru zăcea cuprinsă de friguri. Domnul nu spune multe. Se atinge de mâna ei și frigurile o lasă. Iar ea, de îndată ce se ridică, Îi slujește.

Și aici se vede ceva adânc. Când Dumnezeu ridică pe om din boală, din cădere, din necaz, nu-l ridică numai ca să-și vadă iar de ale lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl ridică spre slujire. Îl ridică spre mulțumire. Îl ridică spre o viață mai trează.

Harul primit nu este prilej de lenevire, nici motiv de laudă. Este datorie de dragoste. Dacă Dumnezeu ne-a ajutat, atunci și noi trebuie să fim de folos cuiva. Măcar cu o vorbă bună, cu o rugăciune, cu o mână întinsă la vreme.

Apoi, când se face seară, oamenii aduc la Domnul mulți bolnavi și mulți chinuiți de duhuri necurate. Și Hristos îi vindecă. Nu stă să aleagă după vrednicia lor, cum facem noi adesea. Nu întreabă cine merită și cine nu. Cei aduși înaintea Lui sunt primiți cu milă.

Evanghelia spune că așa s-a împlinit cuvântul prorocului Isaia: „Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat.” Asta nu înseamnă că omul credincios nu va mai avea niciodată boală, necaz sau moarte. Ar fi o înțelegere greșită. Înseamnă că Hristos nu rămâne străin de suferința noastră. El intră în ea, o poartă, o duce până la Cruce și o luminează prin Înviere.

Dar Evanghelia nu rămâne numai la vindecări. Vine și partea mai grea: urmarea lui Hristos.

Un cărturar Îi spune: „Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge.” Vorbă frumoasă, dar Domnul îi răspunde fără ocol: „Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul.” Adică: să nu-L urmăm pe Hristos numai cât ne este bine, numai cât avem liniște, numai cât drumul pare ușor. Cine merge după El trebuie să știe că nu caută comoditate, ci mântuire.

Alt ucenic cere să meargă mai întâi să-și îngroape tatăl. Iar Domnul îi spune: „Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții lor.” Cuvântul acesta este greu și trebuie luat cu grijă. Hristos nu disprețuiește părinții, nici datoria față de familie. Dar ne arată un lucru dureros: uneori omul pune mereu ceva înaintea chemării lui Dumnezeu. Azi nu poate, mâine nu poate, întâi să mai facă una, întâi să mai aștepte puțin. Și așa trece viața.

Aici este miezul: Hristos vindecă, dar și cheamă. Mângâie, dar nu ne lasă să tot amânăm întoarcerea. Ridică din patul bolii, dar cere inimă trează. Nu vrea să-L căutăm numai când ne doare, ci să mergem după El și când ne cheamă.

La sfârșit, Evanghelia spune simplu: „Și, intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat.”

Așa începe și viața creștinului. Hristos intră înainte, iar omul Îl urmează. Nu știe tot drumul. Nu știe ce furtuni vin. Dar știe că nu este singur în corabie.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇