Alungarea vânzătorilor din templu și smochinul neroditor

Alungarea vânzătorilor din templu și smochinul neroditor – când credința rămâne numai în frunze

Sfânta Evangheliei după Matei 21, 12-20: curățirea templului, smochinul neroditor și chemarea lui Hristos la o credință vie, cu roade.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 21, 12-14; 17-20)

În vremea aceea a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema», iar voi o faceți peșteră de tâlhari! Și au venit la El în templu orbi și șchiopi și i-a făcut sănătoși. Și, lăsându-i, a ieșit afară din cetate, la Betania, și noaptea a rămas acolo. Dimineața, a doua zi, pe când Se întorcea în cetate, a flămânzit; și, văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, și i-a zis: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Și smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum de s-a uscat smochinul îndată?

Cu puțin timp înainte de Patimile Sale, Domnul Iisus intră în Ierusalim și merge la templu. Acolo găsește zarvă, negoț și schimburi de bani. Locul ridicat pentru întâlnirea omului cu Dumnezeu ajunsese să semene cu un târg.

Vânzarea animalelor și schimbarea monedelor aveau, la origine, un rost practic: pelerinii veniți de departe trebuiau să cumpere cele necesare jertfelor și să achite dările templului. Problema nu era simpla existență a acestor servicii, ci faptul că negoțul pătrunsese în spațiul sfânt și ajunsese să umbrească rugăciunea. Evanghelia nu ne oferă suficiente date pentru a afirma că fiecare negustor era un înșelător, însă cuvintele aspre ale Domnului arată limpede că se produsese o gravă denaturare a rostului templului.

Hristos răstoarnă mesele schimbătorilor de bani ↗ și scaunele celor care vindeau porumbei, spunând:

Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!

Cuvintele reunesc două locuri profetice: făgăduința din Isaia, potrivit căreia templul va fi „casă de rugăciune pentru toate popoarele”, și mustrarea din Ieremia adresată celor care săvârșeau nedreptatea, dar se credeau în siguranță numai pentru că veneau la templu.

Mânia care vindecă

Evanghelia ne arată un Hristos hotărât, Care nu trece nepăsător pe lângă batjocorirea celor sfinte. Blândețea Lui nu este slăbiciune, iar iubirea nu înseamnă tolerarea oricărei neorânduieli.

Totuși, Domnul nu curăță templul pentru a-l lăsa gol. Imediat după alungarea negustorilor, orbii și șchiopii vin la El, iar El îi vindecă. Aceasta este adevărata întrebuințare a casei lui Dumnezeu: rugăciunea, apropierea celor suferinzi, vindecarea și întoarcerea omului la Tatăl.

Mesele sunt răsturnate, dar oamenii căzuți sunt ridicați. Zgomotul negoțului este oprit, pentru ca glasul durerii să poată fi auzit.

Aici se vede limpede deosebirea dintre mânia omenească și mustrarea dumnezeiască. Omul se mânie adesea pentru că i-a fost rănit orgoliul. Hristos Se mânie din iubire pentru Tatăl și pentru oamenii împiedicați să se roage. El nu caută răzbunare, ci îndreptare.

Smochinul plin de frunze, dar fără rod

După ce petrece noaptea în Betania, Domnul Se întoarce spre Ierusalim. Îi este foame și vede lângă cale un smochin bogat în frunze. Se apropie, dar nu găsește niciun rod. Atunci spune:

De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac!

Smochinul se usucă îndată, iar ucenicii rămân uimiți.

La prima vedere, gestul Mântuitorului poate părea greu de înțeles. De ce să fie pedepsit un pom? Smochinul nu este o ființă morală, deci nu poate fi vinovat. Uscarea lui trebuie înțeleasă ca un semn profetic, nu ca o izbucnire de supărare împotriva naturii.

Pomul avea o înfățișare promițătoare, dar nu oferea nimic celui flămând. Era bogat în frunze și sărac în rod. Tocmai de aceea devine imaginea unei vieți religioase frumoase pe dinafară, dar lipsite de pocăință, milă și dreptate. Tâlcuirea ortodoxă vede aici o chemare adresată fiecărui om de a nu rămâne neroditor atunci când Dumnezeu îi cere rodul inimii. Această interpretare este păstrată și în tradiția liturgică a Săptămânii Mari.

Templul și smochinul vorbesc despre aceeași primejdie

Cele două întâmplări nu sunt așezate una lângă alta întâmplător. Templul era măreț, avea slujbe, jertfe și mulțimi de pelerini, dar risca să-și piardă rostul. Smochinul era acoperit de frunze, dar nu avea rod.

Și templul, și smochinul aveau înfățișarea vieții. În adânc însă se instalase nerodirea.

Aceasta este una dintre cele mai grele ispite ale omului credincios: să păstreze forma, dar să piardă duhul.

Dumnezeu nu disprețuiește rânduiala exterioară, însă nu îngăduie ca ea să ascundă o inimă nemiloasă. Credința adevărată nu este decor religios, ci viață schimbată.

Curățirea templului inimii

Cuvântul Evangheliei ne îndeamnă să privim și spre propriul suflet. Sfântul Apostol Pavel numește trupul creștinului „templu al Duhului Sfânt”. De aceea, întrebarea nu este numai ce s-a întâmplat cândva în templul din Ierusalim, ci ce găsește Hristos atunci când intră în inima noastră.

Poate găsește rugăciune, dar și multă risipire. Poate găsește dorința de bine, amestecată cu iubirea de bani, judecarea aproapelui și goana după laude. Poate găsește multe făgăduințe, dar puține fapte.

Uneori și în noi trebuie răsturnată câte o „masă”: un obicei păcătos, o legătură nedreaptă, o patimă pe care am început s-o considerăm firească. Această curățire poate durea, dar Iisus nu intră în suflet ca să-l pustiască, ci ca să-l vindece. După ce alungă ceea ce ne robește, El vindecă orbirea minții și șchiopătarea voinței.

Ce rod așteaptă Dumnezeu?

Foamea lui Hristos de lângă smochin ne vorbește tainic despre dorința Lui de a găsi în noi rod. Nu Îi sunt suficiente intențiile bune și nici imaginea de om credincios pe care o arătăm celorlalți. El caută iubirea devenită faptă.

Smochinul neroditor nu trebuie folosit pentru a-i judeca pe alții. Dacă vedem numai lipsa roadelor din viața vecinului, am ratat mesajul Evangheliei. Pomul lângă care trebuie să ne oprim este propria noastră viață.

Mai avem timp să aducem rod, dar nu ni s-a făgăduit că timpul va fi nesfârșit. De aceea, Evanghelia de astăzi este o chemare serioasă, nu un motiv de deznădejde. Hristos încă intră în templul inimii noastre. Încă mustră, încă îndreaptă și încă vindecă.

Să nu ne mulțumim, așadar, cu frunzele unei credințe văzute numai din afară. Să-I dăm Domnului rodul pe care îl caută: o inimă curățită prin pocăință, mâini deschise spre cel sărac și o viață în care rugăciunea se face iubire.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇