Când omul batjocorește cele sfinte: minunea Sfântului Ioan cel Nou

Când omul batjocorește cele sfinte și Dumnezeu îl trezește

O pildă cutremurătoare despre Uiazdovschi, ecleziarhul căzut în ispită și minunile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.

Sunt unele întâmplări vechi pe care nu le citești ca pe o poveste. Le citești și parcă te opresc puțin. Mai ales când sunt legate de sfinții lui Dumnezeu și de credința oamenilor simpli, care veneau cu necazurile lor la racla unui sfânt.

Nu le citim ca să ne speriem unii pe alții. Nici ca să spunem: „Uite ce-au pățit aceia!”. Nu. Le citim ca să ne vedem și pe noi. Că omul, când se obrăznicește înaintea celor sfinte, nu mai știe unde să se oprească.

Așa este întâmplarea cu Uiazdovschi, paharnicul polon de la curtea lui Ieremie Movilă. Istorisirea aceasta este pusă în legătură cu Mitropolitul Petru Movilă, mare ierarh al Kievului, om din neamul Movileștilor, născut în Moldova.

Pe vremea aceea, la Suceava, oamenii veneau cu evlavie la racla Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou. Se închinau, se rugau, își lăsau acolo durerea, boala, frica, neputința. Așa face omul credincios. Nu vine la sfânt ca la un obiect, nici ca la o podoabă veche de biserică. Vine cu credința că Dumnezeu lucrează prin sfinții Lui.

Dar Uiazdovschi nu a privit așa.

Când a văzut mulțimea închinându-se la moaștele Sfântului Ioan, a început să batjocorească. N-a tăcut. N-a zis: „Nu înțeleg, dar las oamenii în pace.” Nu. A hulit pe sfânt înaintea celor de față. A spus vorbe grele, vorbe nebunești, pe care istorisirea le lasă mai bine nespuse.

Aici omul trebuie să se oprească puțin și să ia aminte. Nu tot ce nu înțelegi trebuie batjocorit. Poți să nu pricepi evlavia altuia. Poți să fii rece față de credință. Poți să ai întrebări, îndoieli, nepricepere. Dar când începi să râzi de ce este sfânt pentru altul, deja nu mai este simplă neștiință. Este mândrie. Iar mândria, când se ridică împotriva lui Dumnezeu, se rupe singură.

Istorisirea spune că, fiind de față și Ieremie Vodă, Uiazdovschi a fost lovit pe loc de o muncire cumplită. Duhul cel necurat l-a trântit la pământ și l-a chinuit. Striga atât de tare, încât i-a cuprins spaima pe cei din biserică. L-au scos afară, dar chinul nu s-a potolit. Dimpotrivă, s-a făcut și mai greu.

Tovarășii lui s-au dus la Mitropolitul Gheorghe și au căzut la picioarele lui, rugându-l să se roage pentru Uiazdovschi. Mitropolitul, înțelegând ce se întâmplase, nu s-a grăbit să treacă peste faptă ca și cum nu fusese nimic. A spus să fie lăsat puțin, ca să simtă ce înseamnă hula împotriva sfinților lui Dumnezeu și împotriva credinței drept-măritoare.

Pentru urechea noastră de azi, cuvântul acesta pare aspru. Noi vrem totul repede: iertare repede, vindecare repede, liniște repede. Dar nu întotdeauna omul se trezește cu vorbă blândă. Uneori, când mândria s-a făcut prea mare, durerea îl oprește pe om din căderea lui.

Atenție însă: nu trebuie să judecăm noi bolile și necazurile oamenilor. Nu știm tainele lui Dumnezeu. Nu avem voie să spunem despre orice suferință: „Asta e pedeapsă.” Ar fi mare păcat să facem așa. Dar în întâmplarea aceasta, așa cum a fost păstrată în tradiție, pricina este arătată limpede: omul hulise cele sfinte și a primit certare.

După Sfânta Liturghie, Mitropolitul Gheorghe a poruncit să-l aducă pe Uiazdovschi lângă racla Sfântului Ioan. Preoții au început rugăciunile, iar mitropolitul a citit asupra lui rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare. Atunci duhul necurat a ieșit din el, iar omul s-a făcut sănătos.

Dar lucrul cel mai important nu este numai că s-a ridicat de jos. Important este că s-a ridicat alt om.

Uiazdovschi a căzut lângă racla sfântului și a cerut iertare de la Dumnezeu. A făgăduit că nu va mai huli credința drept-măritoare și că îl va mărturisi pe Sfântul Ioan ca sfânt al lui Dumnezeu și făcător de minuni.

Aici se vede mila lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a certat ca să-l piardă, ci ca să-l întoarcă. Nu l-a lovit cu răzbunare omenească. L-a trezit. Și uneori trezirea doare, dar tot milă este, dacă omul ajunge la pocăință.

...

Mitropolitul Petru Movilă mai istorisește și o altă întâmplare, cu un ecleziarh. Acesta slujea pe lângă biserică și avea grijă de cele sfinte. Într-o zi de sărbătoare, când oamenii aduseseră daruri la racla Sfântului Ioan, ecleziarhul a luat pe ascuns o parte din banii puși acolo și i-a băgat în punga sa.

Aici nu era doar furt. Era furt din cele închinate lui Dumnezeu. Era lăcomie făcută chiar lângă racla sfântului. Și, cum spune istorisirea, abia și-a închis punga, că a fost trântit la pământ înaintea raclei, muncit de duhul cel rău.

Când mitropolitul a venit și l-a văzut, a priceput că acolo se făcuse o nelegiuire. A spus că ori luase ceva de la moaștele sfântului, ori se atinsese fără binecuvântare de banii aduși acolo. L-au cercetat și au găsit banii ascunși.

Și totuși, nici aici sfârșitul nu este pierzare. Mitropolitul i-a citit rugăciunile de izbăvire, iar ecleziarhul s-a ridicat, și-a mărturisit păcatul și a cerut iertare. A fost mustrat, a primit oprire, dar n-a fost lepădat de la pocăință.

Și aici este o învățătură grea pentru noi: nu ajunge să fii aproape de biserică. Poți să fii lângă raclă și totuși cu inima departe. Poți să ai grijă de candeli, de chei, de lucruri sfinte, și totuși să nu-ți păzești sufletul. Poți să vezi zilnic biserica și, cu timpul, să nu te mai cutremuri de nimic.

Uiazdovschi era străin și hulitor. Ecleziarhul era om dinăuntru, om al bisericii, dar a căzut prin lăcomie. Unul a păcătuit cu limba, altul cu mâna. Unul a batjocorit pe față, altul a furat pe ascuns. Dar amândoi au fost chemați la pocăință.

Să nu ne grăbim, deci, să arătăm cu degetul spre alții. Nu este vorba numai despre cei care râd de credință. Nu este vorba numai despre cei care nu cred. Este vorba și despre noi, cei care spunem că suntem ai Bisericii.

Pentru că hula nu se face numai cu gura. Uneori hulim prin nepăsare. Prin obișnuință. Prin felul în care intrăm în biserică fără niciun gând. Prin felul în care vorbim despre cele sfinte ca despre lucruri de rând. Prin judecată, prin bârfă, prin mândrie, iar apoi ne așezăm la rugăciune ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Și furtul din cele sfinte nu înseamnă numai bani luați de pe un talger. Poate însemna și să iei slava lui Dumnezeu pentru tine. Să folosești credința ca să fii văzut. Să te arăți evlavios înaintea oamenilor, dar înăuntru să-ți cauți folosul tău.

De aceea, întâmplările acestea sunt tari. Nu sunt comode. Nu sunt pentru citit în grabă. Dar sunt folositoare, dacă le primești cu smerenie.

Ele ne aduc aminte că Dumnezeu este milostiv, dar nu este de batjocorit. Rabdă mult, dar nu înseamnă că nu vede. Iartă mult, dar nu binecuvântează obrăznicia. Ridică pe cel căzut, dar nu mângâie păcatul ascuns și nemărturisit.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava rămâne pentru Moldova și pentru toți cei care aleargă la el un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu. Sfinții nu sunt oameni ai răzbunării. Nu caută pierzarea nimănui. Ei se roagă pentru noi. Dar lângă sfinți se vede mai bine ce este în om. Unul se smerește. Altul se împietrește.

Să ne apropiem, așadar, de cele sfinte cu frică de Dumnezeu. Să nu vorbim ușor despre ce nu pricepem. Să nu râdem de evlavia altuia. Să nu ne atingem de cele închinate lui Dumnezeu ca de niște lucruri fără stăpân. Și, dacă am greșit, să nu fugim de pocăință.

Uiazdovschi a hulit, dar s-a pocăit. Ecleziarhul a furat, dar și-a mărturisit păcatul. Iar Dumnezeu, prin rugăciunile sfinților Săi, a arătat și certare, și milă.

Să ținem minte atât: frica de Dumnezeu nu omoară sufletul, ci îl păzește. Iar pocăința nu-l rușinează pe om, ci îl scoate din rușinea păcatului.

Sfinte Mare Mucenice Ioane cel Nou de la Suceava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, ca să avem inimă smerită, gură curată, mâini cinstite și credință fără batjocură. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇