Mâini curate, dar o inimă departe de DUMNEZEU
Iisus Hristos ne arată că nu aparența religioasă curăță omul, ci inima. Meditând la Sfânta Evanghelia despre vindecare și spălarea mâinilor.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 14, 35-36; 15, 1-11)
În vremea aceea, cunoscându-L pe Iisus, oamenii din ținutul Ghenizaretului au trimis în tot acel ținut și au adus la El pe toți bolnavii. Și-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; și câți se atingeau, se vindecau. Atunci au venit din Ierusalim la Iisus fariseii și cărturarii, zicând: De ce ucenicii Tăi încalcă datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă pâine. Iar El, răspunzând, le-a zis: Dar voi de ce călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Căci Dumnezeu a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iar cine vorbește de rău pe tată, sau pe mamă, cu moarte să se sfârșească». Voi însă spuneți: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, acela nu va cinsti pe tatăl său ori pe mama sa; și ați desființat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră. Fățarnicilor, bine a prorocit despre voi Isaia, când a zis: «Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. În zadar Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor». Și, chemând la Sine mulțimile, le-a zis: Ascultați și înțelegeți: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.
Hristos nu caută aparența, ci omul întreg
„Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.”
În Evanghelia aceasta întâlnim două feluri de oameni și două feluri de a te apropia de Mântuitorul.
În ținutul Ghenizaretului, vestea venirii DOMNULUI se răspândește repede. Oamenii aleargă prin sate și îi aduc înaintea Lui pe cei bolnavi. Unii erau purtați, poate, pe paturi. Alții abia se mai țineau pe picioare. Toți veneau însă cu aceeași nădejde: să se atingă măcar de poala hainei Sale.
Nu-I cer explicații. Nu-L ispitesc. Nu caută să-I găsească vreo greșeală. Își aduc înaintea Lui durerea și credința. Iar Evanghelia spune simplu: „Câți se atingeau, se vindecau”.
Apoi se schimbă totul.
Din Ierusalim sosesc fariseii și cărturarii. Oameni cunoscători ai Legii, deprinși cu rânduielile religioase și atenți la fiecare amănunt. Numai că, în loc să vadă bolnavii ridicați din suferință, ei observă altceva: ucenicii mănâncă fără să fi făcut spălarea rituală a mâinilor.
Minunea trece pe lângă ei. Bucuria oamenilor nu-i mișcă. Vindecarea nu-i pune pe gânduri. Îi tulbură însă faptul că o datină nu fusese respectată.
Unii vin la Iisus ca să fie vindecați. Ceilalți vin ca să-L judece.
Nu despre lipsa igienei este vorba
Cuvintele Mântuitorului nu trebuie răstălmăcite. Hristos nu condamnă curățenia și nici nu spune că omul ar trebui să mănânce cu mâinile murdare.
Discuția privea o spălare rituală, păstrată prin „datina bătrânilor”. Cu timpul, această rânduială ajunsese să fie privită aproape ca o poruncă venită de la Dumnezeu. Cine nu o împlinea era socotit necurat din punct de vedere religios.
Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția că ucenicii nu încălcaseră Legea lui Moise, ci o regulă adăugată de oameni. Așadar, problema nu era apa și nici spălarea în sine. Primejdia apărea atunci când o rânduială omenească era așezată deasupra poruncii dumnezeiești.
De aceea, Hristos nu începe să le explice cum și când trebuie spălate mâinile. Le răspunde printr-o întrebare care merge mult mai adânc:
„Dar voi de ce călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?”
Vă neliniștește că ucenicii nu au împlinit o rânduială, dar nu vă mai neliniștește nedreptatea. Vă uitați cu atenție la mâinile altora, însă nu mai vedeți ce s-a strâns în propria inimă.
Aici lovește cuvântul Domnului: în credința redusă la aparențe.
Când evlavia ascunde nepăsarea
Iisus le dă un exemplu pe care nu-l puteau ocoli.
Dumnezeu poruncise limpede: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar cinstirea părinților nu însemna doar vorbe frumoase sau respect arătat înaintea lumii. Însemna și grijă, și sprijin, și ajutor la vreme de bătrânețe sau de neputință.
Oamenii găsiseră însă o cale de scăpare. Puteau declara că bunurile din care ar fi trebuit să-și ajute părinții erau dăruite lui Dumnezeu. La prima vedere, gestul părea evlavios. Omul putea fi chiar lăudat pentru darul său.
În spatele acelui gest se putea ascunde însă o mare lipsă de iubire.
Darul închinat lui Dumnezeu devenea o scuză pentru abandonarea părinților. Omul rostea numele Domnului, dar refuza să împlinească porunca Lui. Părea credincios înaintea oamenilor și rămânea nepăsător față de cei mai apropiați.
Aceasta este fățărnicia pe care o mustră Iisus Hristos: folosirea credinței ca paravan pentru egoism.
Ispita nu a dispărut. Se poate întâmpla și astăzi.
Putem aprinde lumânări, dar să nu ne găsim timp pentru părinții noștri. Putem ține post și, în aceeași zi, să rănim prin vorbe. Putem face o donație văzută de mulți, dar să trecem nepăsători pe lângă omul care are nevoie de noi. Putem apăra cu înverșunare o rânduială bisericească și, în același timp, să fim reci, nedrepți și lipsiți de milă.
Atunci credința rămâne pe buze. În inimă nu mai ajunge.
Sfânta Tradiție nu este același lucru cu obiceiul omenesc
Acest pasaj este uneori folosit pentru a ataca orice tradiție a Bisericii. O asemenea interpretare este greșită.
Hristos nu condamnă Sfânta Tradiție și nici rânduiala vieții bisericești. Sfânta Tradiție este credința primită de la Apostoli, păstrată și trăită în Biserică prin lucrarea Sfântului Duh.
Alături de ea există și obiceiuri locale, deprinderi moștenite și rânduieli care pot fi folositoare într-un anumit timp sau într-un anumit loc. Ele au rostul lor, dar nu trebuie confundate cu porunca lui Dumnezeu. Mai ales, nu pot fi folosite pentru a anula iubirea, dreptatea și mila.
O rânduială este bună câtă vreme îl apropie pe om de Dumnezeu. Când îl face mândru, aspru și mereu atent la greșelile altora, și-a pierdut rostul.
Postul este sfânt, dar postul fără pocăință poate deveni doar regim alimentar.
Rugăciunea este sfântă, dar rugăciunea rostită în timp ce păstrăm ura în inimă rămâne fără rod.
Rânduiala este bună, dar nu atunci când o folosim ca să scăpăm de datoria de a iubi.
Ceea ce iese din gură vine din inimă
„Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură.”
Domnul nu spune că faptele trupului ar fi lipsite de însemnătate. El ne arată de unde pornește răul.
Puțin mai departe, Hristos lămurește că din inimă ies gândurile rele, uciderile, desfrânările, furturile, mărturiile mincinoase și hulele. Răul nu începe în gură. Acolo doar se face auzit. Mai întâi a fost primit, hrănit și păstrat înăuntru.
Cuvintele omului descoperă, mai devreme sau mai târziu, ceea ce poartă în suflet.
O inimă plină de mânie va găsi cuvinte care rănesc. Una stăpânită de invidie va micșora binele celuilalt. Inima mândră îi va judeca pe toți, fără să-și mai vadă propriile căderi.
Dar și pocăința se vede în felul în care vorbim. Omul care începe să-și curețe inima devine mai atent. Nu mai răspunde la fiecare jignire. Nu mai spune tot ce-i vine pe limbă. Învață, încet și cu multe căderi, să ierte, să tacă și să vorbească fără să zdrobească sufletul celui de lângă el.
Adevărata curățire nu se oprește la suprafață. Nu este de ajuns să părem oameni credincioși.
Dumnezeu vede ceea ce oamenii nu pot vedea: gândul pe care îl ascundem, judecata nerostită, nepăsarea, invidia și supărarea ținută ani la rând.
Cum venim noi înaintea lui Hristos?
Oamenii din Ghenizaret știau că sunt bolnavi și că au nevoie de ajutor. Nu pretindeau că sunt fără greșeală. Au venit cu suferința lor și s-au apropiat de Iisus cu credință.
Fariseii se socoteau sănătoși. Nu cereau nimic pentru ei înșiși. Veniseră să cerceteze, să acuze și să vadă dacă ceilalți respectă întocmai rânduielile.
Priveau mâinile ucenicilor, fără să-și mai vadă propria inimă.
Evanghelia ne întreabă și pe noi: cum ne apropiem de DOMNUL?
Venim ca niște oameni răniți, care cer milă și vindecare? Sau venim ca niște judecători, preocupați mai ales de greșelile celorlalți?
Putem avea mâinile curate și sufletul plin de răutate. Putem păstra toate aparențele religioase și, totuși, să fim departe de Dumnezeu.
Dar putem veni și altfel: fără mască, fără îndreptățiri, cu rănile noastre adevărate și cu păcatele mărturisite. Putem veni cu dorința sinceră de a ne schimba.
Iisus Hristos nu-l alungă pe omul bolnav. Îl vindecă.
Nu disprețuiește inima căzută. O ridică.
Ne cere însă să nu ne mai ascundem în spatele aparențelor. Să nu-L cinstim numai prin vorbe, în timp ce inima rămâne închisă.
Adevărata curățire începe în clipa în care omul nu mai caută vina altuia, ci spune cu smerenie:
„Doamne, înainte de toate, curățește ceea ce se află în mine.”
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu