Pilda lucrătorilor tocmiți la vie – Dumnezeu nu măsoară iubirea cu ceasul
Pilda lucrătorilor tocmiți la vie ne arată că mila lui Dumnezeu îi primește pe toți cei care răspund chemării Sale, chiar și în ultimul ceas.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 20, 1-16)
Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția Cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă, care a ieșit dis-de-dimineață să tocmească lucrători pentru via sa. Și, învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Și, ieșind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alții stând în piață fără lucru. Și le-a zis acelora: Mergeți și voi în vie, și vă voi da ceea ce vi se cuvine. Iar ei s-au dus. Ieșind iarăși pe la ceasul al șaselea și al nouălea, a făcut tot așa. Ieșind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alții stând fără lucru, și le-a zis: De ce ați stat aici toată ziua fără lucru? Zis-au lui: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. Zis-a lor: Duceți-vă și voi în vie, și veți lua ceea ce vi se cuvine. Făcându-se seară, stăpânul viei a zis către îngrijitorul său: Cheamă pe lucrători și dă-le plata, începând de la cei din urmă până la cei dintâi. Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au luat câte un dinar. Și venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au luat și ei tot câte un dinar. Și după ce au luat, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: Aceștia de pe urmă au lucrat un ceas și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei și arșița. Iar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca și ție. Oare nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun? Astfel vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă; că mulți sunt chemați, dar puțini aleși.
La prima citire, pilda lucrătorilor tocmiți la vie poate lăsa impresia unei nedreptăți. Un stăpân cheamă oameni la lucru dis-de-dimineață, apoi se întoarce în piață la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și chiar spre sfârșitul zilei. Când vine vremea plății, fiecare primește câte un dinar.
Cei care munciseră de dimineață se așteptau, pe bună dreptate omenească, să primească mai mult. Înduraseră arșița și greutatea întregii zile, în timp ce ultimii lucraseră numai un ceas. Stăpânul însă le amintește că le-a dat exact cât se învoiseră. Nu fuseseră păgubiți cu nimic.
Supărarea lor venea din altă parte: nu puteau accepta ca aceia sosiți târziu să primească același dar.
Mântuitorul atinge aici un loc dureros al inimii omenești. Primim cu bucurie binele venit asupra noastră, dar nu întotdeauna ne bucurăm când Dumnezeu Se arată la fel de darnic și cu aproapele.
Dumnezeu nu încetează să-l caute pe om
Stăpânul viei Îl închipuie pe Dumnezeu, iar via este lucrarea Împărăției Sale. Oamenii sunt chemați la ceasuri diferite, fiindcă nici drumul lor către credință nu este același. Unii cresc de mici în Biserică. Alții Îl descoperă pe Hristos după ani de rătăcire. Sunt și oameni care se trezesc sufletește abia la bătrânețe.
Stăpânul nu rămâne acasă, așteptând să vină cineva la el. Iese mereu în piață și caută lucrători. Se întoarce chiar și la ceasul al unsprezecelea, când ziua era aproape trecută. Îi vede pe cei rămași acolo și îi întreabă:
De ce ați stat aici toată ziua fără lucru?
Răspunsul lor are ceva apăsător:
Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit.
Poate că și printre noi trăiesc oameni care au rămas departe de credință fiindcă nimeni nu le-a vorbit despre Iisus Hristos cu răbdare și dragoste. Au întâlnit mustrare, răceală sau nepăsare, dar nu au întâlnit omul care să le spună din inimă: „Vino și tu!”
Dumnezeu nu-l socotește pierdut pe omul care mai poate răspunde chemării Sale. Pocăința sinceră este primită chiar și în ceasul din urmă. Totuși, pilda nu ne îndeamnă să amânăm întoarcerea la Dumnezeu. Nimeni nu știe cât mai este până la lăsarea serii.
Dinarul, darul vieții veșnice
Dinarul primit de lucrători poate fi înțeles ca dar al vieții veșnice. El nu se împarte după numărul anilor petrecuți în Biserică. Viața cu Dumnezeu se dă întreagă celui care răspunde chemării și rămâne credincios.
Mântuirea nu este un salariu pe care omul îl poate cere în schimbul faptelor sale. Este darul lui Dumnezeu, primit prin credință vie, pocăință și ascultare. Osteneala omului este necesară, însă ea nu-L face pe Dumnezeu dator față de noi.
De aceea, stăpânul îi răspunde celui nemulțumit:
Prietene, nu-ți fac nedreptate.
Cei veniți de dimineață primiseră tot ceea ce li se făgăduise. Greșeala lor a început în clipa în care au privit spre plata celorlalți. În loc să se bucure că niciun om nu pleacă acasă cu mâna goală, au socotit bunătatea stăpânului drept o micșorare a propriei lor vrednicii.
„Ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?”
În această întrebare se adună înțelesul întregii pilde. De multe ori, invidia nu apare fiindcă nouă ne-ar lipsi ceva. Ne doare binele primit de celălalt.
Aceeași ispită se poate strecura și în viața duhovnicească. Cineva merge de mulți ani la biserică, postește, se roagă și încearcă să păzească poruncile. La un moment dat vede că un om cunoscut pentru viața sa dezordonată se întoarce la Dumnezeu și este primit cu dragoste. Dacă nu se bucură, ci întreabă: „De ce este primit și acesta?”, atunci osteneala lui a fost umbrită de mândrie.
Pilda urmează după întrebarea Sfântului Apostol Petru: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi?” Domnul le făgăduiește ucenicilor răsplata, dar îi și avertizează: „Mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 27-30).
Faptul că suntem de mai multă vreme în Biserică nu ne dă dreptul să-i privim de sus pe cei veniți mai târziu. Nimeni nu cunoaște adâncul pocăinței altui om și nimeni nu poate măsura mila lui Dumnezeu.
Chemarea trebuie urmată
Dumnezeu cheamă, însă omul trebuie să răspundă. Lucrătorii n-au rămas în piață după ce au auzit glasul stăpânului. Au plecat spre vie și s-au apucat de lucru. Chiar și cei veniți în ultimul ceas au primit chemarea și au făcut ceea ce li s-a cerut.
Prin urmare, pilda nu spune că putem trăi oricum, lăsând pocăința pentru ultima clipă. Spune că nu trebuie să deznădăjduim și nici să declarăm pe cineva pierdut câtă vreme Dumnezeu încă îl cheamă.
Iar cel ajuns în vie de dimineață nu are motiv să se simtă nedreptățit. Anii trăiți lângă Iisus nu sunt ani de corvoadă, ci ani câștigați. A fi fost chemat mai devreme înseamnă a fi primit mai devreme lumina, pacea și rostul unei vieți trăite împreună cu Dumnezeu.
La sfârșit nu vom fi întrebați câți au venit după noi, ci cu ce inimă am lucrat. Dumnezeu nu ne-a chemat să numărăm dinarii aproapelui. Ne-a chemat să lucrăm în via Sa și să ne bucurăm atunci când un om, fie și în ceasul al unsprezecelea, își găsește drumul spre casă.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu