Să nu ne prindă moartea fără pocăință
O pildă duhovnicească despre un monah căzut în păcat, dar întors mereu la pocăință. Dumnezeu nu binecuvântează păcatul, dar primește inima zdrobită.
Sunt unele pilde care nu se lasă citite pe fugă. Te opresc. Parcă îți pun mâna pe umăr și îți spun: „Stai puțin, că aici e vorba și despre tine.”
Așa este și pilda aceasta, pusă pe seama Arhimandritului Chiril Pavlov. Se spune că era un monah care cădea mereu în păcatul desfrânării. Nu o dată, nu de două ori, ci de multe ori. Cădea, se rușina, îl durea sufletul, apoi venea în biserică și plângea înaintea icoanelor. Cere iertare lui Dumnezeu, se ruga, făgăduia că nu va mai face. Pleca de acolo cu inima frântă, dar după o vreme iar cădea.
Și tot așa.
Pilda spune că, într-o zi, pe când monahul iarăși plângea și cerea iertare, diavolul s-a apropiat de Dumnezeu și I-a zis:
„Privește, omul acesta Te înșală mereu. Vine, cere iertare și apoi iar păcătuiește. De ce îl mai primești?”
Răspunsul lui Dumnezeu din pildă este scurt, dar greu de dus cu inima:
„În ceea ce îl voi găsi, în aceea îl voi judeca.”
Și se spune că, în clipa aceea, monahul a căzut mort. Dar moartea nu l-a găsit în păcat, nici nepăsător, nici batjocorind mila lui Dumnezeu. L-a găsit plângând înaintea icoanelor. L-a găsit cu fața întoarsă spre Hristos. L-a găsit cerând iertare.
Pilda aceasta nu este îndemn la păcat. Este strigăt împotriva deznădejdii.
Omul are uneori lupte pe care nu le poate spune ușor nimănui. Lupte rușinoase, lupte care îl dor, lupte care îl fac să se simtă mic înaintea lui Dumnezeu. Se roagă, cade, iar se roagă, iar cade. Și vine gândul acela întunecat: „Lasă, nu mai are rost. Ești tot același. Degeaba mergi la biserică. Degeaba te spovedești. Degeaba plângi.”
Dar tocmai atunci trebuie să se țină omul de Hristos. Când vrăjmașul îți spune că nu mai are rost să te ridici, atunci ridicarea ta îl arde cel mai tare. Că dacă nu l-ar durea ridicarea ta, nu s-ar osteni atâta să te oprească.
Pocăința adevărată înseamnă să nu mai fii de partea păcatului.
Poate încă ești slab. Poate încă te clatini. Poate încă nu ai biruit patima. Dar dacă nu o mai aperi, dacă nu o mai îndreptățești, dacă nu o mai numești lucru firesc, atunci încă mai este drum de întoarcere.
Trebuie spus limpede: desfrânarea nu este o joacă. Nu este doar o slăbiciune oarecare. Întunecă mintea, rănește trupul, tulbură inima și îl face pe om rob al poftei. De aceea, cine vrea să iasă din această patimă nu trebuie doar să plângă după ce a căzut. Trebuie să taie și pricinile căderii: privirile, gândurile hrănite, obiceiurile ascunse, locurile, vorbele, imaginile, prieteniile și tot ce aprinde focul dinăuntru.
Cine se roagă să fie scos din groapă, dar merge singur iar spre marginea ei, acela încă nu a înțeles primejdia.
Dar, pe de altă parte, să nu uităm nici mila lui Dumnezeu. Domnul nu Se scârbește de omul care vine zdrobit la El. Se scârbește de mândrie, de fățărnicie, de nepăsare, de păcatul iubit și apărat. Dar de omul care zice: „Doamne, iar am căzut, dar nu vreau să rămân departe de Tine”, Dumnezeu nu Se depărtează.
Fiul risipitor nu s-a întors acasă curat și frumos. S-a întors flămând, rușinat, golit de toate. Dar s-a întors. Asta a fost începutul mântuirii lui. Nu a mai stat în țara păcatului. Nu a mai zis: „Așa sunt eu.” S-a ridicat și a pornit spre tatăl său.
Așa trebuie să facem și noi.
Nu știm ceasul morții. Nu știm dacă mai apucăm seara. Nu știm dacă mâine vom mai putea spune: „Doamne, iartă-mă.” Tocmai de aceea pocăința nu se amână. Nu la bătrânețe. Nu după ce ne săturăm de lume. Nu după ce se mai potolesc patimile. Nu după ce ne facem timp.
Astăzi. Acum. Cât încă bate inima în noi.
Să nu ne obișnuim cu răul. Să nu ne facem casă în păcat. Să nu zicem: „Asta este, nu mă mai schimb.” Vorba aceasta este foarte primejdioasă. Ea pare smerenie, dar de multe ori este lene sufletească și deznădejde ascunsă.
Omul poate cădea de multe ori. Dar nu are voie să iubească locul în care a căzut.
Pocăința nu înseamnă că de mâine nu vei mai fi ispitit. Nu înseamnă că toate patimile tac dintr-odată. Înseamnă să te ridici. Să mergi la spovedanie. Să ceri sfat. Să te rogi după putere. Să postești cu rânduială. Să fugi de prilejurile care te aruncă iar în groapă. Să spui adevărul despre tine înaintea lui Dumnezeu, fără împodobiri și fără scuze.
Că Dumnezeu cere să fie sincer. Cere să nu-L mintă. Cere să nu fac pace cu păcatul.
Și poate că rugăciunea cea mai adevărată a unui astfel de om este aceasta:
„Doamne, fără Tine nu pot. Dar nici fără Tine nu vreau să trăiesc.”
Să ne păzească Dumnezeu de ceasul în care moartea ne-ar găsi fără pocăință, fără rugăciune, fără dor de întoarcere. Și să ne dăruiască sfârșit creștinesc, cu pace, cu inimă înfrântă și cu nădejde în mila Lui.
Nu știm când vine ceasul. Dar știm ce avem de făcut până atunci: să ne ridicăm ori de câte ori cădem, să ne întoarcem către Iisus Hristos și să nu ne lăsăm sufletul pradă deznădejdii.
Dumnezeu nu binecuvântează păcatul. Să fie limpede.
Dar pe păcătosul care se pocăiește, Dumnezeu îl primește.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Orice i s-ar întâmbla omului, să zică așa: „Pentru păcatele mele sufăr!"
RăspundețiȘtergere