Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel – pustnicul din Valea Chiliilor
pe
Solicitați un link
Facebook
X
Pinterest
E-mail
Alte aplicații
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel – pustnicul din Valea Chiliilor
Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel, pustnicul din Valea Chiliilor, a trăit în rugăciune și nevoință, ascuns de lume, dar cunoscut de Dumnezeu.
Pe Valea Dâmboviței, între Târgoviște și Câmpulung, se află Dealul Cetățuia, numit și Dealul lui Negru Vodă. Cine ajunge acolo simte că nu este un loc oarecare. Nu doar munte, piatră și pădure, ci un loc în care s-a rugat mult. S-a tăcut mult. S-a plâns înaintea lui Dumnezeu.
Acolo, din vechime, au trăit monahi și sihaștri. Unii au rămas cunoscuți, alții nu. Numele multora s-au pierdut cu timpul, cum se întâmplă adesea cu oamenii care nu caută să fie văzuți. Dar viețile lor, cu siguranță, nu s-au pierdut înaintea lui Dumnezeu.
Valea din apropiere se numește până astăzi Valea Chiliilor. Numele nu este întâmplător. Acolo au fost chilii de sihaștri, oameni retrași din lume, care au ales o viață aspră, cu rugăciune, post și multă singurătate. Nu singurătate goală, ci singurătate cu Dumnezeu.
Dintre acești pustnici, unul a rămas mai bine cunoscut: Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.
Se crede că Sfântul Ioanichie a fost monah la Schitul Negru Vodă, unde a învățat rânduiala vieții călugărești. Dar, la un moment dat, se vede că sufletul lui a cerut mai multă liniște. Nu pentru că ar fi fugit de oameni cu dispreț, ci pentru că voia să stea mai aproape de Iisus Hristos, fără zgomotul lumii.
Așa s-a retras într-o peșteră săpată în peretele muntelui. Locul era greu de ajuns, abrupt, primejdios. Acolo a trăit mai bine de 30 de ani, aproape neștiut de oameni.
Nu avea bogății, nu avea odihnă, nu avea înlesnirile pe care noi le socotim astăzi firești. Un ucenic îi aducea o dată pe săptămână pâine și apă, coborâte cu frânghia până la gura peșterii. Din vreme în vreme, egumenul schitului îi aducea Sfintele Taine. Atât știm. Restul îl știe Dumnezeu.
Și poate că tocmai aici trebuie să ne oprim puțin. Pentru că noi, de multe ori, vrem să știm tot: ce a făcut, ce a spus, ce minuni s-au întâmplat, ce lupte a avut. Dar despre Sfântul Ioanichie s-au păstrat puține cuvinte. Viața lui a fost ascunsă. Și, poate, tocmai prin această ascundere ne vorbește mai puternic.
Nu știm câte ispite a răbdat în peștera aceea. Nu știm câte nopți a petrecut fără somn. Nu știm câte lacrimi a vărsat. Dar știm că a rămas acolo până la sfârșit. Iar sfârșitul lui este cutremurător: cunoscându-și apropierea morții, și-a săpat singur mormântul în fundul peșterii, s-a așezat în el și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Apoi au trecut anii. Numele lui s-a acoperit de uitare, iar peștera a rămas părăsită, din pricina locului greu de coborât. Mai târziu, în secolul XX, când s-a intrat din nou în peșteră, au fost găsite osemintele lui, așezate cu bunăcuviință. Deasupra era săpat în piatră: „Ioanichie Schimonah, 1638”.
Nu a căutat slavă. Nu a lăsat scrieri multe. Nu a vorbit mulțimilor. Nu a fost cunoscut în cetăți. Dar a avut ceva ce astăzi se găsește tot mai greu: răbdare, tăcere și o inimă lipită de Dumnezeu.
Viața Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel ne pune în față o întrebare simplă, dar grea: cât din viața noastră mai este cu adevărat pentru Dumnezeu? Câtă liniște mai păstrăm în suflet? Câtă rugăciune mai încape într-o zi plină de griji, vorbe și alergare?
Sfântul Ioanichie nu ne cheamă pe toți în peșteră. Nu aceasta este chemarea fiecăruia. Dar ne cheamă la ceva fără de care nu putem trăi creștinește: la adunarea minții, la rugăciune, la lepădarea de risipire și la dorul de Iisus.
Pentru că omul poate fi în lume și totuși să-și facă în inimă o mică chilie. Un loc curat, unde să nu intre orice gând. Un loc unde să se roage. Un loc unde să tacă înaintea lui Dumnezeu.
Pomenirea Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel
Tropar, glasul 1
Locuitor în sihăstrie şi înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Preacuvioase Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Comentarii
Trimiteți un comentariu