Sfinții Mucenici Chiric și Iulita – o mamă, un copil și credința care nu s-a frânt
Viața Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, mamă și fiu, care au mărturisit credința în Hristos și au primit cununa muceniciei la Tars.
„Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!”
La 15 iulie, Biserica îi pomenește pe Sfinții Mucenici Chiric și Iulita. Mamă și fiu. Ea, o femeie rămasă văduvă de tânără. El, un copil de numai trei ani.
Au trăit la începutul secolului al IV-lea, în vremea în care împăratul Dioclețian pornise o prigoană grea împotriva creștinilor. Amândoi au murit la Tars, fiindcă Iulita nu a primit să se lepede de Iisus Hristos.
Povestirea vieții lor ne-a ajuns prin vechile scrieri bisericești. Unele amănunte sunt redate diferit de la un izvor la altul, lucru obișnuit în cazul relatărilor hagiografice foarte vechi. Ceea ce rămâne neschimbat este mărturisirea lor: o mamă și copilul ei au plătit cu viața pentru credința creștină.
O mamă rămasă singură
Iulita locuia în Iconia, cetate a Licaoniei, în Asia Mică. Se trăgea dintr-o familie înstărită și se bucura de cinste în rândul oamenilor. Viața nu a cruțat-o însă. La puțină vreme după nașterea fiului său, soțul ei a murit, iar ea a rămas singură cu pruncul.
L-a botezat și i-a pus numele Chiric.
La trei ani, un copil nu poate vorbi despre învățătura Bisericii așa cum o face un om matur. Nu știe să explice dogmele și nici să poarte discuții despre credință. Dar vede. Aude. Simte.
Chiric auzea rugăciunea mamei sale. O vedea făcându-și semnul Crucii. Creștea lângă o femeie pentru care Iisus era centrul vieții.
Probabil că așa a învățat și el să spună că este creștin. Nu dintr-o lecție lungă, ci din viața trăită lângă mama sa.
Din Iconia până la Tars
Prigoana împotriva creștinilor se întindea în tot mai multe cetăți. Cei care refuzau să aducă jertfe zeilor erau arestați, bătuți sau omorâți.
Iulita știa că nu-și va putea ascunde credința la nesfârșit. Se temea și de chinuri. Nu pentru că s-ar fi gândit să-L părăsească pe Hristos, ci pentru că își cunoștea slăbiciunea omenească și nu voia să ajungă într-o încercare peste puterile sale.
A hotărât să plece.
Și-a lăsat casa, averea, rudele și viața de până atunci. L-a luat pe Chiric și, împreună cu două slujnice credincioase, a ieșit noaptea din Iconia.
Au ajuns mai întâi în Seleucia. Nici acolo nu au găsit liniște. Prigoana îi urmărea pe creștini din cetate în cetate, așa că Iulita a plecat din nou și s-a oprit în Tarsul Ciliciei, unde a încercat să trăiască neștiută, printre oamenii săraci.
Fuga ei nu însemna lepădare. Mântuitorul le spusese ucenicilor:
„Când vă vor urmări în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă”
(Matei 10, 23).
Creștinul nu trebuie să caute chinurile. Nu este chemat să provoace răul și nici să se arunce fără rost în primejdie. Poate fugi din fața prigonitorilor. Nu poate însă să fugă de Hristos.
„Numele meu este: creștină”
După o vreme, prigoana a ajuns și la Tars. Iulita a fost recunoscută și pârâtă că este creștină. Ostașii au prins-o împreună cu fiul ei și au dus-o înaintea guvernatorului Alexandru.
Cele două slujnice nu au îndrăznit să se apropie, dar au urmărit de la distanță ceea ce avea să se întâmple.
Judecătorul a întrebat-o cum o cheamă, din ce neam se trage și care este patria ei.
Iulita ar fi putut vorbi despre familia sa, despre averea pe care o avusese sau despre locul cinstit din care provenea. În fața prigonitorului, toate acestea nu mai aveau însă nicio greutate.
A răspuns:
„Sunt creștină. Acesta este numele și neamul meu, iar patria mea este Împărăția cerească a lui Iisus Hristos.”
Guvernatorul s-a mâniat. A poruncit ca pruncul să fie smuls din brațele ei, iar Iulita să fie întinsă la pământ și bătută.
Loviturile cădeau una după alta. Ea nu cerea îndurare și nu încerca să-și salveze viața printr-o minciună. Repeta doar:
„Sunt creștină și nu voi jertfi idolilor voștri.”
În asemenea clipe, cuvintele multe nu mai folosesc. Din om iese la iveală ceea ce a purtat cu adevărat în inimă.
Chiric își chema mama
Copilul privea cum mama lui este lovită. Plângea și se zbătea în brațele ostașilor, încercând să ajungă la ea.
Văzând că era un copil frumos, guvernatorul a poruncit să-i fie adus. L-a așezat pe genunchii săi și a încercat să-l liniștească. Îl mângâia, îi netezea părul și îi vorbea blând.
Chiric nu voia să rămână acolo. Își întorcea capul, se apăra cu mâinile și privea mereu spre mama sa.
Potrivit tradiției bisericești, copilul a strigat:
„Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!”
Guvernatorul și-a pierdut răbdarea. L-a aruncat pe treptele de piatră ale tribunalului, iar copilul s-a lovit puternic la cap. A murit acolo, sub ochii mamei sale.
Avea numai trei ani.
Chiric nu putea purta o dispută cu păgânii. Nu cunoștea toate învățăturile credinței și nici nu înțelegea întreaga cruzime a celor din jur. Știa însă două lucruri: că este creștin și că vrea să fie lângă mama sa.
În strigătul lui s-au întâlnit credința și dragostea:
„Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!”
Durerea pe care numai o mamă o cunoaște
Iulita și-a văzut copilul mort. Nu este nevoie să înfrumusețăm această clipă. Pentru o mamă, o asemenea durere nu poate fi descrisă în cuvinte și nici făcută mai ușoară prin explicații.
Sinaxarul spune că Iulita I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că fiul ei primise cununa muceniciei înaintea ei.
Asta nu înseamnă că s-a bucurat de moartea copilului. O mamă nu se bucură când își vede fiul murind. Iulita s-a agățat însă de singura nădejde care îi mai rămăsese: credința că Chiric nu dispăruse și că moartea nu avea să-i despartă pentru totdeauna.
Fiul ei trecuse la Dumnezeu.
Credința nu oprește lacrimile. Nu face durerea mai puțin adevărată și nici nu împietrește inima. Ea îl ajută pe om să nu se prăbușească în deznădejde și să creadă că mormântul nu este sfârșitul.
„Vreau să ajung la fiul meu”
Guvernatorul a crezut că moartea copilului o va zdrobi. A poruncit ca Iulita să fie chinuită mai departe și i-a cerut din nou să aducă jertfă idolilor. Dacă ar fi primit, și-ar fi putut salva viața.
Ea a răspuns:
„Nu mă voi închina idolilor celor surzi și muți, ci Domnului meu Iisus Hristos.”
Apoi a spus că dorește să ajungă la fiul său și să intre, împreună cu el, în Împărăția cerurilor.
Văzând că nu o poate îndupleca nici prin amenințări, nici prin chinuri, Alexandru a condamnat-o la moarte prin tăierea capului.
Ostașii au dus-o în afara cetății, la locul unde erau executați cei osândiți. Iulita nu s-a împotrivit. A cerut doar câteva clipe pentru rugăciune.
A îngenuncheat și I-a mulțumit lui Hristos pentru că îl primise pe Chiric înaintea ei. Apoi s-a rugat să fie primită și ea în viața cea veșnică.
Călăul i-a tăiat capul cu sabia.
Trupul ei și cel al copilului au fost aruncate în afara cetății. În timpul nopții, cele două slujnice s-au întors, le-au luat și le-au îngropat în taină. Potrivit tradiției, locul a fost arătat creștinilor după încetarea prigoanelor.
Ce ne spun astăzi Sfinții Chiric și Iulita
Pătimirea lor este greu de citit. Cruzimea îndreptată împotriva unui copil ne tulbură, pe bună dreptate. Dar viața lor nu a fost păstrată doar pentru a ne arăta cât de nemiloși au fost prigonitorii.
Ea ne obligă să ne întrebăm ce loc are Hristos în viața noastră.
Sfânta Iulita ne arată că un copil începe să cunoască credința din casa în care crește. Înainte să înțeleagă o predică, el vede cum trăiesc părinții. Îi vede dacă se roagă, dacă iartă, dacă spun adevărul și dacă Îl caută pe Dumnezeu nu doar la necaz, ci în fiecare zi.
Putem vorbi mult copiilor despre credință. Dacă viața noastră spune altceva, cuvintele vor avea puțină putere.
Chiric avea trei ani. Nu știa multe, dar învățase ceea ce era mai important: el și mama sa erau ai lui Hristos.
Sfinții Mucenici Chiric și Iulita ne spun că nu este suficient să purtăm nume creștinești. Credința se vede din alegerile noastre, mai ales atunci când acele alegeri costă.
Iulita a pierdut casa, averea, libertatea și viața. Chiric a trăit numai trei ani. Cu toate acestea, nici prigoana, nici moartea nu i-au putut despărți de Iisus Hristos și nici unul de celălalt.
Troparul Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, glasul al 4-lea
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că, având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, pentru mame și pentru copiii lor!
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu