Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – domnul Moldovei care a purtat sabia cu frică de Dumnezeu
Despre unii oameni se scrie în cărți. Despre alții se mai vorbește și după sute de ani, nu numai în cărți, ci în case, în biserici, la morminte, în cântece și în rugăciune. Așa s-a întâmplat cu Ștefan cel Mare.
Nu l-a ținut poporul în minte doar pentru că a fost domn viteaz. Au fost și alți domni viteji. Nu l-a pomenit numai pentru că a purtat războaie. Războaie au purtat mulți. La Ștefan a rămas ceva mai adânc: chipul unui voievod care, în vremuri grele, a stat în picioare pentru țară, pentru credință și pentru neamul lui.
Și totuși, când vorbim despre el, trebuie să fim cinstiți. Să nu-l facem icoană dulceagă, fără rană și fără zbucium. Ștefan nu a fost monah retras în pustie. A fost domn. A fost om de cârmuire. A purtat sabie, a judecat, a pedepsit, a făcut alianțe, a purtat războaie și a trăit în asprimea veacului său. Dar tocmai aici se vede taina: omul poate fi prins în mijlocul lumii și totuși să nu uite că deasupra lui este Dumnezeu.
Sfințenia nu înseamnă că omul n-a avut lupte. Nici că n-a avut poveri. Nici că viața lui a fost netedă ca o cântare frumoasă. Sfințenia înseamnă că omul, cu toate ale lui, se pleacă înaintea lui Dumnezeu și nu-și face din putere un dumnezeu mincinos.
Ștefan a fost fiul lui Bogdan al II-lea și al Doamnei Oltea, numită în tradiție și Maria-Oltea. A venit la domnie după ani tulburi, cu lupte pentru scaun și cu multă neliniște în țară. Tatăl său fusese ucis, iar Ștefan a cunoscut de tânăr ce înseamnă primejdia, pribegia și nedreptatea. Nu a crescut într-o lume tihnită. A crescut într-o lume în care domnia se câștiga greu și se păstra și mai greu.
În anul 1457 a ajuns domn al Moldovei. Tradiția spune că a fost primit de popor și binecuvântat de Mitropolitul Teoctist, pe Câmpia Direptății. Nu era o încoronare de liniște, ci începutul unei poveri. Moldova era așezată între puteri mari, fiecare cu pofta ei, fiecare cu socoteala ei. Dinspre turci, tătari, poloni, unguri, primejdia venea când pe față, când pe ascuns. Țara trebuia ținută cu minte limpede, cu inimă tare și cu multă priveghere.
Și Ștefan a ținut-o.
A domnit 47 de ani, într-o vreme în care mulți nu apucau nici să-și așeze bine tronul. A întărit cetăți, a adunat oaste, a știut când să lovească și când să aștepte. Nu era destulă vitejia. O țară mică, prinsă între puteri mai mari, nu trăiește numai din curaj. Îi trebuie rânduială, sfat bun, oameni credincioși și, peste toate, ajutorul lui Dumnezeu.
Dar Ștefan n-a rămas în amintirea poporului numai ca ostaș. Dacă ar fi fost doar atât, poate că numele lui s-ar fi păstrat rece, ca numele altor conducători. El a înțeles că țara nu se ține numai cu ziduri de cetate. Se ține și cu biserici, cu mănăstiri, cu rugăciune, cu pomenirea celor căzuți și cu frica de Dumnezeu.
De aceea a ridicat și a înzestrat sfinte locașuri. Putna, Voroneț, Pătrăuți, Borzești, Războieni, Dobrovăț și alte biserici și mănăstiri poartă până astăzi numele lui. Se spune adesea că după fiecare bătălie ar fi zidit câte o biserică. Aici e bine să nu înflorim mai mult decât trebuie. Nu putem spune, ca fapt sigur, că după fiecare luptă s-a ridicat câte un locaș. Dar putem spune limpede că unele ctitorii au fost făcute ca mulțumire pentru biruințe și ca pomenire pentru cei căzuți.
Și aceasta ajunge ca mărturie.
Un domn care, după biruință, ridică biserică, arată că nu se socotește singur izvorul biruinței. Știe că sabia omului nu ajunge, dacă Dumnezeu nu îngăduie. Ștefan nu și-a pus toate izbânzile pe seama priceperii sale. A văzut în ele ajutorul lui Dumnezeu. Iar când a fost înfrânt, nu s-a prăbușit în deznădejde. S-a ridicat iar. A răbdat. Și-a purtat rana și necazul.
A avut destule suferințe. Rana de la picior l-a chinuit multă vreme. A cunoscut moarte în familie. A cunoscut trădări. A cunoscut singurătatea omului care poartă nu doar grija casei sale, ci grija unei țări întregi. Poate de aceea poporul l-a simțit ca pe un părinte. Nu ca pe un stăpân îndepărtat, ci ca pe unul care a stat pentru ai lui, cu toate neputințele omenești și cu toată asprimea veacului.
În viața lui se vede și legătura cu duhovnicul. Tradiția îl pune pe Ștefan sub povața Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul. Și nu-i lucru mic. Voievodul, omul cu sabia și cu oastea, merge la sihastru, la omul rugăciunii. Domnul țării întreabă pe omul lui Dumnezeu. Aici este o lecție pe care noi, cei de astăzi, o uităm repede: cu cât omul are mai multă putere, cu atât are mai mare nevoie de sfat, de smerenie și de frică de Dumnezeu.
Nu trebuie să-l facem pe Ștefan om fără pată. Ar fi și nedrept, și nefolositor. Biserica nu spune că un sfânt n-a fost om. Spune că harul lui Dumnezeu a lucrat în viața lui. Spune că pocăința, credința, jertfa și dragostea de Iisus Hristos au fost mai puternice decât slava lumii.
Ștefan a fost domn, ostaș, ctitor și rugător. A apărat Moldova nu ca pe o simplă bucată de pământ, ci ca pe o moștenire primită de la părinți și încredințată lui de Dumnezeu. Pentru el, țara însemna credință, morminte, altare, oameni vii, copii, bătrâni, oșteni, călugări, plugari și rugăciune.
După biruința de la Vaslui, când a cerut ajutorul conducătorilor creștini ai Europei, n-a vorbit doar pentru Moldova. A vorbit ca unul care știa că primejdia nu se oprește la hotarul unei țări. Dacă Moldova cădea, se clătina o poartă a creștinătății. Dar, cum se întâmplă adesea, cei mari ai lumii aud greu când nu arde focul la casa lor. Ștefan a dus multe poveri aproape singur.
Și totuși nu s-a lepădat de luptă.
A rămas în picioare. A rămas cu țara. A rămas cu credința. A rămas cu nădejdea în Dumnezeu.
La 2 iulie 1504, Ștefan cel Mare a trecut la Domnul. A fost îngropat la Putna, ctitoria lui cea iubită. Cronicarul spune că țara l-a plâns cu multă jale, ca după un părinte. Și nu-i greu de priceput de ce. Când moare un om care a fost scut pentru o țară, poporul nu pierde doar un conducător. Pierde o apărare. Pierde o mână tare. Pierde un nume sub care se adunase nădejdea.
La Putna, candela de la mormântul lui arde până astăzi. Nu arde pentru mărire omenească. Nu arde pentru o slavă deșartă. Arde ca pomenire. Arde ca rugăciune. Arde ca să ne aducă aminte că neamul acesta n-a mers înainte numai prin arme și prin hotare, ci și prin credință.
În 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut pe Ștefan cel Mare în rândul sfinților, cu zi de pomenire la 2 iulie. Nu atunci a început evlavia poporului față de el. Ea era veche. Biserica a recunoscut, înaintea tuturor, ceea ce poporul simțise și cinstise de multă vreme: că acest voievod a fost mare nu doar în istorie, ci și înaintea lui Dumnezeu.
De aceea îl numim Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
Nu pentru că a fost mare cum măsoară lumea mărimea: prin biruințe, hotare și nume vestit. Ci pentru că a știut să pună puterea sub ascultarea lui Dumnezeu. Pentru că a ctitorit, a apărat, a suferit, s-a rugat și a purtat grija țării până la capăt.
Ștefan rămâne și astăzi o întrebare pentru noi.
Ce apărăm noi? Pentru ce ne ostenim? Ce zidim? Lăsăm ceva bun în urmă sau ne cheltuim viața numai pentru noi? Ne rugăm când ne este greu sau doar ne plângem? Mulțumim lui Dumnezeu când biruim sau ne lăudăm singuri?
Viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare ne arată că omul poate trăi în mijlocul unei lumi tulburi și totuși să nu-și piardă privirea spre cer. Poate avea răspunderi mari și totuși să știe că nu el este stăpânul cel din urmă. Poate fi cinstit de oameni și totuși să rămână cu frică de Dumnezeu.
Ștefan nu este doar o amintire din trecut. Este o chemare. O chemare la credință, la răbdare, la demnitate și la lucrare pentru binele celor de lângă noi. Ne amintește că puterea fără Dumnezeu se face repede trufie, iar țara fără credință se usucă pe dinăuntru.
De aceea, când îl pomenim, să nu ne oprim doar la admirație. Să-i cerem și rugăciunea.
Sfinte Voievod Ștefane, apărător al credinței și ctitor de sfinte locașuri, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru țara noastră, pentru Biserică, pentru familiile noastre și pentru toți cei ce duc lupte văzute și nevăzute. Întărește-ne în credință, în răbdare și în dragostea de Dumnezeu, ca să nu ne pierdem sufletul în vremuri tulburi. Amin.
Tropar, glasul 1:
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.
Tropar, glasul 2:
Neînfricat apărător al dreptei credințe, te-a avut pe tine Biserica lui Hristos, Binecredinciosule Voievod Ștefane, pentru care tot poporul te-a numit mare, bun și sfânt, și te-a cinstit. Drept aceea noi pururea te avem întăritor credinței noastre ortodoxe și al țării ocrotitor, prin rugăciunile tale cele către Dumnezeu.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu