Viața Sfintei Mari Mucenițe Marina – credință până la moarte

Viața Sfintei Mari Mucenițe Marina

Fecioara care L-a ales pe Hristos mai presus de propria viață

Unele vieți de sfinți ne aduc mângâiere. Altele ne tulbură liniștea și ne obligă să ne cercetăm credința. Viața Sfintei Mari Mucenițe Marina este una dintre acestea.

O fată foarte tânără, aproape singură în fața unei puteri care îi cerea să se lepede de Iisus Hristos.

Nu avea avere, rang sau oameni influenți care să o apere. Până și tatăl ei o părăsise. Avea însă ceva ce nici promisiunile, nici amenințările și nici chinurile nu au reușit să-i ia: credința.

Biserica Ortodoxă o pomenește pe Sfânta Mare Muceniță Marina la 17 iulie. Tradiția bisericească așază pătimirea ei în Antiohia Pisidiei, la începutul veacului al IV-lea. Calendarul Patriarhiei Române indică anul 304 ca an al muceniciei sale.

Se cuvine însă să spunem lucrurile cinstit. Viața Sfintei Marina ne-a fost transmisă prin scrieri hagiografice, adică prin texte alcătuite spre păstrarea memoriei și a mărturisirii ei de credință. Nu avem o biografie contemporană evenimentelor, în sensul în care înțelegem astăzi documentul istoric. Din această pricină, anumite amănunte și cifre nu pot fi verificate cu precizie. În Apus, sfânta este cunoscută mai ales sub numele de Margareta, iar izvoarele vechi nu sunt întotdeauna de acord asupra tuturor detaliilor vieții sale.

Această precizare nu îi micșorează sfințenia. Ne ajută doar să nu amestecăm adevărul mărturisirii creștine cu pretenția că fiecare detaliu al povestirii poate fi dovedit prin documente istorice.

Copila crescută departe de tatăl ei

Potrivit Sinaxarului, Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei. Tatăl ei, Edesie, era preot păgân și slujea idolilor. Mama fetei a murit când Marina era încă prunc, iar copila a fost dată în grija unei doici care trăia într-un sat din apropierea cetății.

Acolo a crescut, departe de casa părintească.

Vremurile erau grele pentru creștini. Cei care Îl mărturiseau pe Iisus erau urmăriți, iar preoții și învățătorii credinței trebuiau adesea să se ascundă. Unii se adăposteau prin munți și peșteri. Alții treceau prin sate asemenea unor oameni săraci, vorbind despre Evanghelie numai acolo unde găseau suflete gata să asculte.

Marina avea în jur de doisprezece ani când a aflat despre Iisus Hristos. A auzit despre Nașterea Lui din Preasfânta Fecioară, despre minunile săvârșite, despre Cruce, Înviere și făgăduința vieții veșnice.

Cuvântul primit atunci nu a rămas pentru ea o simplă povestire. I-a schimbat viața.

Nu crescuse într-o familie creștină și nu avea în jurul ei o mulțime de credincioși. A ales credința într-o vreme în care această alegere nu aducea avantaje, ci primejdii. Putea pierde casa părintească, libertatea și chiar viața.

Știa lucrul acesta și totuși a crezut.

Marina nu primise încă Sfântul Botez. Preoții creștini erau ascunși, iar fata nu găsise pe cineva care să o boteze. Îl mărturisea însă pe Hristos fără rușine și dorea să-I rămână credincioasă până la capăt.

Vechile scrieri spun că se gândea la „botezul sângelui”, așa cum fusese numită jertfa celor care mureau pentru Mântuitorul înainte de a putea primi Botezul în apă. Nu căuta moartea, dar era hotărâtă să nu-și cumpere viața prin lepădare.

Lepădată de propriul tată

Când Edesie a aflat că fiica lui devenise creștină, nu a primit vestea cu îngăduință. Pentru un slujitor al idolilor, alegerea Marinei era o rușine și o lovitură dată chiar rostului său în cetate.

A început să o privească nu ca pe propria fiică, ci ca pe o străină.

Marina își pierduse mama încă din pruncie. Acum, într-un alt fel, îl pierdea și pe tatăl ei.

Nu i-a răspuns cu ură și nici nu a încercat să-l rănească. Dar nu s-a lepădat de Hristos pentru a-i recâștiga dragostea. Când tatăl pământesc a îndepărtat-o, ea și-a pus nădejdea în Tatăl ceresc.

Poate că aici a început, de fapt, mucenicia ei: nu în fața judecătorului și nici sub loviturile călăilor, ci în casa părintească, atunci când a înțeles că fidelitatea față de Hristos o va costa dragostea propriului tată.

Întâlnirea cu dregătorul Olimvrie

Pe când avea în jur de cincisprezece ani, Marina a ieșit pe câmp, acolo unde pășteau turmele familiei. În acea zi a trecut prin apropiere alaiul lui Olimvrie, dregătorul care mergea spre Antiohia Pisidiei.

Văzând-o, acesta a fost atras de frumusețea ei. A oprit alaiul și a început să o întrebe cine este, cum se numește și dacă este liberă sau roabă. I-a spus că, dacă provine dintr-o familie liberă, o va lua de soție, iar dacă este roabă, o va răscumpăra.

Marina i-a răspuns fără ocolișuri. I-a spus numele și familia din care venea. Nu a ascuns nici adevărul care o putea duce la moarte:

Era creștină.

Ar fi putut să tacă. Dregătorul nu îi ceruse încă să aducă jertfă idolilor. Putea să dea un răspuns neclar sau să amâne mărturisirea până la o vreme mai potrivită.

Dar pentru Marina nu exista o vreme mai potrivită decât clipa în care era întrebată cine este.

I-a spus lui Olimvrie că Îi aparține lui Hristos și că inima ei nu caută alt mire.

Dregătorul a poruncit să fie dusă în cetate. La început s-a purtat cu o aparentă grijă, fiind convins că o va convinge ușor. Credea că o fată atât de tânără va ceda când va vedea bogățiile care îi sunt promise sau chinurile care o așteaptă.

Pe drum, Marina se ruga. Nu Îi cerea lui Dumnezeu să-i nimicească vrăjmașii și nici să facă judecata să dispară. Îi cerea să-i păzească mintea și inima, ca să nu fie biruită de teamă și nici amăgită de vorbele dregătorului.

Se vedea asemenea unei oi între lupi, dar știa că nu merge singură.

„Nu vei schimba credința mea”

A doua zi a fost adusă înaintea lui Olimvrie.

Dregătorul a început cu vorbe frumoase. I-a promis averi, cinste și un loc mai presus de celelalte femei ale cetății. Îi cerea un singur lucru: să aducă jertfă zeilor.

Părea doar un gest.

Pentru Marina însă, acel gest însemna să recunoască drept dumnezei niște idoli fără viață. Însemna să-L părăsească pe Hristos pentru o viață liniștită și pentru slava trecătoare a lumii.

A refuzat.

I-a mărturisit lui Olimvrie că se închină Dumnezeului celui viu, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Cinstea care I se cuvine Ziditorului nu putea fi dată unor chipuri făcute de mâini omenești.

Dregătorul nu a renunțat. I-a spus că o va lua de soție, că îi va da bogății și că întreaga cetate o va cinsti. Apoi, văzând că Marina nu se lasă convinsă, și-a schimbat glasul. Au început amenințările.

Dacă nu aducea jertfă, urma să fie chinuită și omorâtă.

Răspunsul ei a rămas limpede:

„Nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos nici cu îmbunări, nici cu îngroziri.”

Marina nu disprețuia viața. Creștinul nu este chemat să caute moartea sau să se arunce singur în suferință. Ea nu provocase prigoana și nici nu venise de bunăvoie înaintea călăului. Fusese pusă însă să aleagă între Hristos și păstrarea propriei vieți.

A ales să nu mintă.

Dragostea care nu era dragoste

Olimvrie pretindea că o iubește. Dar ceea ce numea el iubire era, în realitate, dorință de stăpânire.

Iubirea nu silește omul să-și calce conștiința. Nu amenință și nu pedepsește refuzul. În clipa în care Marina nu a vrut să i se supună, bunăvoința dregătorului s-a transformat în ură.

A poruncit să fie dezbrăcată, întinsă la pământ și bătută cu vergi. Apoi trupul i-a fost sfâșiat cu unelte de fier. Textele hagiografice descriu chinuri cumplite, menite nu doar să-i provoace durere, ci să-i frângă voința.

Oamenii care priveau au început să plângă. Unii îi cereau să se supună, ca să-și salveze tinerețea și frumusețea.

Poate că vorbeau din milă. Dar nu înțelegeau ce îi cereau.

Marina ar fi putut scăpa de durere numai dacă ar fi mărturisit o credință pe care nu o avea. Și-ar fi păstrat trupul, dar și-ar fi călcat conștiința.

Pentru ea, adevărata primejdie nu era moartea trupului, ci despărțirea de Iisus.

După chinuri, a fost aruncată într-o temniță întunecoasă. Era singură, rănită și fără vreun ajutor omenesc.

Acolo s-a rugat.

Nu L-a întrebat pe Dumnezeu de ce îngăduise să sufere. Nici nu a socotit că, fiind credincioasă, ar fi trebuit să fie ferită de durere. I-a cerut să-i întărească sufletul și să nu o lase pradă fricii.

Vedenia balaurului

În această parte a vieții sale este așezată cunoscuta întâmplare a balaurului.

Tradiția hagiografică spune că diavolul i s-a arătat în temniță sub chipul unui balaur înfricoșător, încercând să o înghită. Marina și-a făcut semnul Sfintei Cruci, iar vedenia s-a risipit. În alte variante ale vieții sale, sfânta se împotrivește diavolului și îl lovește cu un ciocan. De aici vine și această reprezentare întâlnită uneori în icoane.

Nu este drept să transformăm această vedenie într-o relatare zoologică despre un animal care ar fi intrat în temniță. Chiar limbajul vechilor scrieri vorbește despre năluciri, înfricoșări și lucrare diavolească.

Balaurul este chipul răului care încearcă să înghită sufletul prin groază, deznădejde și îndoială.

Până atunci, ispita venise asupra Marinei în mai multe feluri. Fusese ademenită cu bogăție. Fusese amenințată cu moartea. Trupul îi fusese chinuit. Acum, în singurătatea temniței, era atacată mintea ei. Întunericul și frica puteau să-i șoptească faptul că Dumnezeu o părăsise.

Marina nu s-a lăsat biruită.

Nu a învins prin puterea brațelor, ci prin rugăciune și prin semnul Crucii.

Sinaxarul spune că, după risipirea vedeniei, temnița s-a umplut de lumină. Sfânta a văzut o cruce strălucitoare și un porumbel alb, semn al întăririi venite de la Dumnezeu. Rănile i s-au vindecat, iar noaptea aceea, începută în chin și întuneric, s-a încheiat în rugăciune și mulțumire.

Vindecarea și noile chinuri

A doua zi, Marina a fost scoasă din temniță și dusă din nou înaintea dregătorului.

Cei prezenți au văzut-o vindecată și s-au minunat. Olimvrie însă nu a vrut să recunoască lucrarea lui Dumnezeu. A spus că idolii ar fi vindecat-o și i-a cerut să le aducă jertfă în semn de mulțumire.

Marina i-a răspuns că Hristos, îi dăduse putere și vindecare.

Atunci chinurile au început din nou.

A fost arsă cu făclii, apoi legată și aruncată într-un vas mare, plin cu apă. Dregătorul voia să o înece. Marina s-a rugat însă ca apa aceea să-i fie asemenea Botezului pe care îl dorise atât de mult.

Potrivit Sinaxarului, legăturile i s-au desfăcut și deasupra ei s-a arătat un porumbel purtând o cunună. Sfânta a ieșit din apă slăvind numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Apa pregătită pentru moarte s-a făcut, în înțelesul duhovnicesc al povestirii, apă a nașterii spre viața veșnică.

Ceea ce prigonitorul pregătise spre pierzarea ei s-a prefăcut în mărturisire.

Mărturisirea mulțimii

Văzând statornicia Marinei, mai mulți oameni din mulțime au început să-L mărturisească pe Hristos.

Olimvrie s-a înspăimântat. O fată pe care o socotise ușor de zdrobit îi clătina acum autoritatea. A poruncit ostașilor să-i ucidă pe cei care se declarau creștini.

Unele versiuni hagiografice vorbesc despre cincisprezece mii de oameni omorâți în acea zi. Cifra aparține tradiției scrise și nu poate fi verificată ca o statistică istorică. Dincolo de număr, rămâne însă învățătura acestei scene: curajul unui singur om poate aprinde curajul celor care până atunci s-au ascuns.

Olimvrie a înțeles în cele din urmă că Marina nu putea fi întoarsă din credința ei. Nici promisiunile, nici rușinarea publică, nici chinurile și nici apropierea morții nu o făcuseră să se lepede de Hristos.

A osândit-o la moarte prin tăierea capului.

Cununa muceniciei

Înainte de a fi omorâtă, Marina a cerut câteva clipe pentru rugăciune.

S-a întors către oamenii care o urmaseră și i-a îndemnat să creadă în Dumnezeul cel adevărat și să părăsească închinarea la idoli.

Nu l-a blestemat pe Olimvrie. Nu a cerut răzbunare și nici pedepsirea celor care îi sfâșiaseră trupul.

S-a rugat pentru oameni.

Apoi și-a plecat capul sub sabie și și-a încheiat nevoința mucenicească. Biserica îi păstrează pomenirea în fiecare an, la 17 iulie. În tradiția creștină răsăriteană este cunoscută ca Marina, iar în cea apuseană mai ales ca Margareta.

Povestirile diferă în unele amănunte, însă păstrează același miez: o tânără creștină a refuzat să aducă jertfă idolilor, a rămas statornică în timpul chinurilor și a primit moartea fără să se lepede de Hristos.

Ce ne spune nouă viața Sfintei Marina

Viața Sfintei Marina nu ne învață să căutăm suferința. Nici să vorbim cu ușurință despre mucenicie, în timp ce ne lepădăm de Hristos în lucrurile mici ale fiecărei zile.

Cei mai mulți dintre noi nu vor fi duși înaintea unui judecător care să ne ceară să aducem jertfă idolilor. Dar fiecare om ajunge, mai devreme sau mai târziu, în clipe în care credința îl costă ceva.

Poate pierde aprobarea celor din jur. Poate fi nevoit să refuze un câștig nedrept. Poate i se cere să tacă atunci când adevărul este batjocorit sau să numească bine ceea ce conștiința îi spune că este rău.

Nu ni se pune sabia la gât. Ni se oferă însă liniște, avantaj sau acceptare în schimbul unui compromis.

Lepădarea nu începe întotdeauna printr-un gest mare. De cele mai multe ori începe cu un lucru despre care omul își spune că nu are prea multă însemnătate.

„Fă numai gestul acesta”, îi spunea, de fapt, Olimvrie. „Nu contează ce crezi în inima ta. Adu jertfa și îți vei salva viața.”

Marina știa însă că omul nu poate mărturisi o minciună cu trupul și apoi să pretindă că sufletul a rămas neatins.

Viața ei ne mai arată ceva. Răul nu vine întotdeauna cu fața descoperită. Uneori își pune masca bunăvoinței.

Olimvrie îi vorbea despre iubire, cinste și grijă. În realitate, voia supunerea ei. Când Marina nu i s-a supus, pretinsa lui iubire a devenit cruzime.

Nu orice om care spune „o fac pentru binele tău” urmărește cu adevărat binele nostru.

Credința Sfintei Marina nu era gălăgioasă. Nu avea în spatele ei mulțimi și nu primise făgăduința că va fi scăpată din temniță. S-a rugat singură, a răbdat și a rămas în adevăr.

Aceasta este biruința ei.

Nu că nu ar fi simțit durerea, ci că durerea nu a despărțit-o de Hristos. Nu că frica nu s-ar fi apropiat de ea, ci că nu a lăsat frica să-i stăpânească inima. Nu că ar fi fost puternică prin fire, ci că și-a căutat puterea în Dumnezeu.

Sfânta Marina ne lasă o întrebare la care nu putem răspunde numai din vorbe:

Cât valorează pentru noi credința?

Câtă vreme nu ne costă nimic, este ușor să spunem că suntem credincioși. Adevărul se vede atunci când trebuie să pierdem ceva pentru a rămâne lângă Mântuitorul.

Pentru rugăciunile Sfintei Mari Mucenițe Marina, să ne dăruiască Domnul inimă statornică, minte trează și puterea de a nu ne vinde sufletul pentru slava trecătoare și liniștea înșelătoare a lumii.

Troparul Sfintei Mari Mucenițe Marina — glasul al 4-lea

Mielușeaua Ta, Iisuse, Marina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărătesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇