Viața Sfintei Mucenițe Golinduhia din Persia, femeia care L-a ales pe Hristos

Viața Sfintei Mucenițe Golinduhia din Persia

Femeia care L-a ales pe Împăratul cel fără de moarte

La 13 iulie, Biserica o pomenește pe Sfânta Muceniță Golinduhia din Persia, care la Botez a primit numele Maria. A trăit în veacul al VI-lea, într-o vreme în care mărturisirea lui Iisus Hristos, îl suprima pe om libertatea, averea și chiar viața.

Despre ea nu vorbește numai sinaxarul. Evagrie Scolasticul, istoric bisericesc apropiat de vremea în care a trăit sfânta, scrie că Golinduhia a fost chinuită de magii persani și că a săvârșit mari minuni. Tot el amintește că episcopul Ștefan al Hierapolisului îi scrisese viața. Acea scriere veche nu s-a păstrat în forma ei de început, însă istorisirea a rămas cunoscută prin alte versiuni hagiografice.

În casa unui mare mag persan

Golinduhia se născuse într-o familie persană bogată și cu vază. Era tânără, frumoasă și căsătorită cu un bărbat important din rândul magilor, slujitor al religiei persane. După judecata lumii, nu-i lipsea nimic. Avea casă, cinste și o viață așezată.

Totuși, în sufletul ei se trezise o neliniște pe care nimeni din jur nu o putea potoli.

Începuse să se întrebe dacă religia în care fusese crescută era cu adevărat dreaptă. Auzise câte ceva despre creștini și despre Iisus Hristos Mântuitorul, dar nu cunoștea învățătura lor și nici nu știa cui să-i ceară lămurire. Creștinii din Persia trăiau adesea ascunși. În vreme de prigoană, simpla apropiere de ei putea stârni bănuieli și putea aduce pedeapsă.

Golinduhia nu căuta o cale mai ușoară. Voia să afle adevărul.

Sinaxarul spune că, într-o noapte, a avut o vedenie. Un înger luminos a luat-o și i-a arătat mai întâi un loc întunecat și înfricoșător, unde sufletele necredincioșilor se aflau în chin. Apoi a dus-o înaintea unui loc plin de lumină și bucurie, în care se aflau cei drepți.

Golinduhia a vrut să intre, dar îngerul a oprit-o:

„Nu poți intra aici, pentru că nu ești creștină și nu ai primit Sfântul Botez.”

S-a trezit tulburată, însă în inima ei se născuse o hotărâre limpede. A început să se roage Dumnezeului creștinilor și să-I ceară să-i arate drumul.

Potrivit vieții bisericești, același înger a călăuzit-o până la un preot creștin care viețuia ascuns. De la el a învățat credința în Hristos și a primit Sfântul Botez, fiind numită Maria.

„Nu voiesc un împărat muritor”

După Botez, Golinduhia s-a întors acasă. Numai că nu mai era femeia de mai înainte. Se ruga mult, postea și nu mai voia să ia parte la practicile religioase ale soțului său.

Bărbatul a observat schimbarea. La început a încercat s-o înduplece cu vorba. Apoi au venit amenințările, loviturile și silirea. Fiind mag, a chemat și puterile întunericului în care credea, sperând s-o întoarcă de la Hristos. Golinduhia a rămas însă neclintită.

Când a înțeles că soția sa devenise creștină, a denunțat-o regelui Hosroe I.

Regele a trimis la ea oameni de vază și femei din familii nobile. Toți îi spuneau același lucru: să renunțe la credința creștină, să se întoarcă la soțul ei și să-și păstreze viața.

Văzând că nu cedează, i s-a făcut o făgăduință și mai mare. Dacă se va lepăda de Iisus, regele însuși ar putea s-o ia de soție și o va face împărăteasă.

Golinduhia i-a întrebat pe trimiși:

„Împăratul vostru va trăi în veci?”

Aceștia i-au răspuns că niciun om nu este fără de moarte.

Atunci sfânta le-a spus:

„Nu voiesc să mă însoțesc cu împăratul cel muritor și de puțină vreme, căci m-am însoțit cu Împăratul cel fără de moarte, cu Iisus Hristos, Dumnezeul meu.”

Nu erau cuvinte spuse la mânie. Golinduhia știa ce putea urma. În Persia acelor vremuri, părăsirea religiei oficiale și primirea creștinismului erau privite ca o împotrivire față de stăpânire.

Optsprezece ani de temniță

Hosroe s-a mâniat și a poruncit ca Golinduhia să fie legată în lanțuri și aruncată într-o temniță. Acolo trebuia să rămână până la moarte, uitată de toți.

Au trecut optsprezece ani.

A intrat în închisoare fiind încă tânără. Aproape două decenii din viața ei s-au scurs între ziduri reci, în foame, singurătate și întuneric. Nu avem cum să știm câte nopți a petrecut fără să audă un glas prietenesc sau câte zile s-au scurs fără să știe dacă va mai ieși vreodată de acolo.

În acești ani a murit Hosroe I, iar tronul a fost luat de fiul său, Hormizd al IV-lea.

În Persia a sosit atunci Aristobul, un trimis al împăratului bizantin Mauriciu. Auzind despre creștina care zăcea de atâta vreme în lanțuri, a cerut îngăduința de a o vedea.

Tradiția spune că Aristobul îi săruta lanțurile, socotindu-le vrednice de cinstire pentru că fuseseră purtate pentru Hristos. Venea adesea la temniță și o învăța să cânte psalmii lui David.

Acolo, în întunericul celulei, Golinduhia cânta și se ruga. Temnița nu devenise mai puțin grea, dar nici ea nu mai era singură. Iisus, pentru Care primise lanțurile, rămăsese cu ea.

Chinurile păstrate în sinaxar

După plecarea lui Aristobul, suferințele sfintei s-au înmulțit. Hormizd a dat-o pe mâna magilor, iar aceștia o scoteau din temniță și o băteau fără milă.

Viața bisericească spune că trupul ei era rănit cumplit, dar a doua zi sfânta apărea vindecată. Unii dintre cei care vedeau cele petrecute au început să creadă în puterea lui Hristos.

Chinuitorii s-au înfuriat și mai tare. I-au ars capul cu jăratic, au închis-o într-un sac și au aruncat-o într-o groapă adâncă, fără hrană și apă. Totuși, ea a rămas vie.

La un moment dat, au trimis niște oameni ca s-o necinstească. Sinaxarul spune că Dumnezeu a făcut-o nevăzută înaintea lor. Oamenii au intrat în încăpere, dar nu au găsit-o. După plecarea lor, Golinduhia s-a făcut din nou văzută de paznici.

A fost aruncată apoi într-o peșteră în care se afla o fiară mare, numită în vechile istorisiri balaur. Făptura nu s-a atins de ea, ci a rămas blândă la picioarele sale. Golinduhia ar fi petrecut acolo patru luni.

Aceste minuni ne-au fost transmise prin scrierile hagiografice. Ele sunt mărturisirea Bisericii despre lucrarea lui Dumnezeu în viața sfintei. Istoric, știm cu mai multă siguranță că Golinduhia a fost întemnițată vreme îndelungată, că a fost torturată de magii persani și că era cunoscută încă din timpul vieții ca muceniță și făcătoare de minuni. Evagrie Scolasticul consemnează toate acestea la numai câțiva ani după moartea ei.

În cele din urmă, Hormizd a poruncit să-i fie tăiat capul. Pe când era dusă spre locul osândei, viața sfântă spune că un înger a scos-o din mâinile ostașilor. Golinduhia a ajuns la creștinii care trăiau ascunși și a rămas o vreme împreună cu ei.

Nu mai avea casa în care crescuse, rangul familiei sau averea de altădată. După atâția ani de temniță, nu-i mai rămăsese nimic din ceea ce lumea socotește de preț.

Îl avea însă pe Iisus Hristos MÂNTUITORUL.

Din temniță la propovăduire

În anul 590, Hormizd al IV-lea a fost înlăturat și ucis. Fiul său, Hosroe al II-lea, s-a refugiat în teritoriul bizantin și a cerut ajutorul împăratului Mauriciu.

Mauriciu l-a primit și i-a dat sprijin militar. Cu ajutorul oștilor bizantine, Hosroe și-a recâștigat tronul Persiei. Pentru o vreme, creștinii au avut parte de mai multă libertate.

Golinduhia a putut atunci să-L mărturisească pe Iisus fără să se mai ascundă. Rude de-ale ei, oameni de seamă și mulți dintre cei care îi auzeau cuvântul au primit credința creștină.

Oamenii nu vedeau în ea un vorbitor iscusit. Vedeau femeia care petrecuse optsprezece ani în temniță și nu se lepădase de Hristos. Mărturia aceasta cântărea mai mult decât orice cuvânt.

Sfântul Dometian, episcopul Melitinei, trimis în Persia în vremea legăturilor dintre Mauriciu și Hosroe al II-lea, a cunoscut-o. Evagrie Scolasticul scrie că, după suferințele îndurate în Persia, Golinduhia trăia în teritoriul bizantin și era vestită pentru minunile sale.

Deși nu a murit sub sabia călăului, izvoarele vechi o numesc muceniță. Și pe bună dreptate. Mucenic înseamnă martor. Golinduhia mărturisise prin lanțuri, foame, bătăi și primejdii de moarte. Viața ei întreagă devenise o mărturisire.

La Ierusalim

Spre sfârșitul vieții, Golinduhia a plecat din Persia și a trecut prin cetățile aflate sub stăpânire bizantină. A ajuns la Ierusalim și s-a închinat la Mormântul Domnului, la Sfânta Cruce și la locurile Pătimirilor Mântuitorului.

Într-o mănăstire a întâlnit o comunitate severiană, care nu primea învățătura Sinodului de la Calcedon. Golinduhia nu a vrut să se apropie de împărtășirea lor până nu va înțelege dacă acea credință era dreaptă.

S-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere adevărul.

Sinaxarul spune că i s-au arătat două pahare. Unul era plin de lumină, iar celălalt de întuneric. Sfânta a înțeles vedenia ca pe un răspuns și a plecat din acea mănăstire, rămânând în credința Bisericii.

Mai târziu a ajuns la Hierapolis, unde l-a întâlnit pe episcopul Ștefan. Acesta avea să-i aștearnă viața în scris la puțină vreme după moartea ei.

Sfârșitul unei lungi mărturisiri

Sfânta Golinduhia a trecut la Domnul în anul 591.

În privința locului sfârșitului ei, relatările păstrate nu sunt cu totul la fel. Sinaxarele vorbesc despre o biserică închinată Sfântului Mucenic Serghie, aflată în apropierea cetății Nisibis. Alte cercetări, întemeiate pe vechile variante ale vieții sale, așază moartea la Hierapolis, în teritoriul bizantin. Data de 13 iulie 591 este însă susținută și de cercetările istorice moderne.

Înainte de a muri, s-a rugat pentru mântuirea lumii și I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru mila arătată în toată viața ei.

I-a mulțumit și după anii de temniță.

Aici se vede, poate, cel mai limpede credința ei. Nu I-a cerut lui Dumnezeu socoteală pentru tinerețea petrecută între ziduri. Nu și-a plâns casa, averea sau rangul pierdut. Înțelesese că suferința purtată împreună cu Hristos nu este zadarnică.

Credința care nu s-a vândut

Golinduhia nu L-a cunoscut pe Iisus într-o familie creștină. Nu a crescut auzind Evanghelia și nu trăia într-o țară în care bisericile se aflau la fiecare pas.

A trebuit să caute singură.

A avut mai întâi cinstea de a recunoaște că nu mai putea crede în ceea ce credeau cei din jur. Apoi a avut curajul să întrebe și să caute. Iar când L-a găsit pe Mântuitorul, nu L-a vândut pentru libertate, avere, căsătorie sau viață.

Cuvintele adresate trimișilor regelui au rămas mărturisirea întregii sale vieți:

„Nu voiesc să mă însoțesc cu împăratul cel muritor și de puțină vreme, căci m-am însoțit cu Împăratul cel fără de moarte, cu Iisus Hristos, Dumnezeul meu.”

Credința Sfintei Golinduhia nu a fost o tresărire de o clipă și nici o emoție născută dintr-o vedenie. O asemenea stare s-ar fi stins la primele amenințări. Ea a rămas lângă Hristos după lovituri, după foame și după optsprezece ani de temniță.

Nouă poate nu ni se va cere să purtăm lanțuri pentru credință. Ni se cere însă să nu-L vindem pe Hristos pentru liniște, câștig sau laudă omenească.

Fiecare vreme are împărații ei mici și trecători: frica, interesul, rușinea de oameni, dorința de a fi pe placul tuturor. Golinduhia a ales Împăratul care nu moare.

Și a rămas cu El până la capăt.

Sfântă Muceniță Golinduhia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇