Darea pentru Templu – ce ne învață Iisus despre credință, libertate și smerenie | Matei 17, 24-27

Darea pentru Templu – libertatea care nu caută ceartă

În Matei 17, 24-27, Iisus Hristos plătește darea pentru Templu, deși, ca Fiu al lui Dumnezeu, arată că este liber de această obligație. Pentru a nu provoca sminteală, îi poruncește Apostolului Petru să prindă un pește în gura căruia găsește un statir, suficient pentru plata amândurora. Pericopa ne învață că libertatea creștină trebuie trăită cu smerenie, discernământ, dragoste și grijă față de aproapele.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 17, 24-27)

În vremea aceea s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru templu) și i-au zis: Învățătorul vostru nu plătește darea? Ba da! – a zis el. Dar intrând în casă, mai înainte ca el să vorbească, Iisus i-a zis: Ce ți se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Așadar, fiii sunt scutiți. Ci, ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undița și peștele care va ieși întâi ia-l și, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l și dă-l lor pentru Mine și pentru tine.

Evanghelia despre darea pentru Templu este scurtă, dar ascunde o lecție foarte frumoasă despre identitatea lui Hristos, smerenie, libertate și grija de a nu deveni pricină de sminteală.

După ce ajunge în Capernaum, Petru este oprit de cei care strângeau darea pentru Templu: „Învățătorul vostru nu plătește darea?” Petru răspunde imediat: „Ba da!”

Trebuie făcută aici o precizare importantă: nu era vorba despre un impozit datorat administrației romane. Textul grecesc vorbește despre „didrahmă”, contribuția asociată întreținerii cultului de la Templu, pusă în legătură cu jumătatea de siclu pomenită în Ieșirea 30, 13-16.

„Așadar, fiii sunt scutiți”

Înainte ca Petru să-I spună ce s-a întâmplat, Hristos îl întreabă:

„Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini?”

Răspunsul este simplu: de la străini. Atunci Domnul spune: „Așadar, fiii sunt scutiți.”

Aici se află inima pericopei. Iisus nu încearcă să scape de o obligație din zgârcenie. El descoperă cine este: Fiul lui Dumnezeu. Dacă Templul este casa Tatălui Său, Fiul nu poate fi privit ca un străin care datorează tribut Tatălui.

Contextul capitolului întărește această înțelegere. Cu puțin înainte, la Schimbarea la Față, glasul Tatălui mărturisise despre Iisus: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”.

Și totuși, Hristos plătește.

De ce?

„Ca să nu-i smintim pe ei.”

Este una dintre acele lecții ale Evangheliei greu de trăit: poți avea dreptate și totuși să renunți de bunăvoie la un drept al tău pentru pacea celuilalt.

Hristos nu plătește fiindcă ar fi dator, ci din pogorământ.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază tocmai aceasta: Mântuitorul arată întâi că nu este supus acelei obligații, apoi plătește pentru a nu da prilej de poticnire. Sfântul Părinte atrage însă atenția și asupra unei nuanțe importante: evitarea smintelii nu înseamnă să acceptăm orice numai pentru a mulțumi oamenii; este nevoie de discernământ. Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur la Matei 17

Statirul din gura peștelui

Urmează minunea:

„Mergând la mare, aruncă undița și peștele care va ieși întâi ia-l și, deschizându-i gura, vei găsi un statir.”

Statirul valora patru drahme, adică exact cât cele două didrahme necesare pentru Hristos și Petru. De aceea Domnul spune:

„Dă-l lor pentru Mine și pentru tine.”

Minunea nu este un artificiu spectaculos. Iisus îi arată lui Petru că întreaga creație se află sub stăpânirea Lui. Peștele, marea și banul ascuns acolo sunt cunoscute Lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur ↗ vede în această întâmplare o nouă mărturie a puterii dumnezeiești a Mântuitorului: Cel Care stăpânește marea poate face ca tocmai primul pește prins de Petru să aducă suma necesară.

Dar este frumoasă și ascultarea lui Petru. Nu negociază cu Dumnezeu și nu întreabă cum ar putea exista un ban în gura unui pește. Aruncă undița.

Uneori și noi vrem să vedem minunea înainte de a face primul pas al credinței. Petru ne arată ordinea adevărată: mai întâi ascultarea, apoi descoperirea lucrării lui Dumnezeu.

Ce ne spune nouă această Evanghelie?

Poate cea mai actuală învățătură nu privește banii, ci felul în care ne purtăm atunci când știm că avem dreptate.

Astăzi ne apărăm drepturile cu multă ușurință. Ne supărăm, răspundem, demonstrăm, vrem neapărat să avem ultimul cuvânt. Hristos ne arată o altă putere: puterea omului care este liber, dar nu-și transformă libertatea într-o armă împotriva aproapelui.

↪   Nu orice renunțare este slăbiciune.
Uneori este dragoste.

↪   Nu orice tăcere este înfrângere.
Uneori este smerenie.

Și nu tot ceea ce avem dreptul să facem este neapărat și folositor sufletului celuilalt.

Hristos ar fi putut spune simplu: „Nu datorez nimic.” În schimb, plătește. Adevărul nu este abandonat, însă este însoțit de dragoste.

Aceasta este libertatea creștină adevărată: să știi cine ești înaintea lui Dumnezeu și tocmai de aceea să nu simți nevoia să câștigi fiecare dispută înaintea oamenilor.

Iar statirul din gura peștelui ne mai lasă o mângâiere: Dumnezeu cunoaște și nevoile pe care noi încă nu știm cum le vom rezolva. Nouă ne cere credință, ascultare și să aruncăm, asemenea lui Petru, undița acolo unde ne trimite El.

Doamne, învață-ne să apărăm adevărul fără mândrie, să fim liberi fără să rănim și să păstrăm pacea fără să facem compromis cu adevărul. Amin.

Surse consultate: Doxologia – Evanghelia după Matei 17, 24-27, Sf. Ioan Gură de Aur – Omilii la Matei.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇