„Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii” - Matei 22, 23-33

„Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii” – credința în Înviere și puterea lui Dumnezeu

În Matei 22, 23-33, Iisus Hristos răspunde saducheilor care negau învierea morților și arată că viața veșnică nu este simpla continuare a existenței pământești. Cuvintele „Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii” mărturisesc nădejdea creștină a învierii și puterea lui Dumnezeu asupra morții.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 22, 23-33)

În vremea aceea s-au apropiat de Iisus saducheii, cei ce zic că nu este înviere, și L-au întrebat, zicând: Învățătorule, Moise a zis: «Dacă cineva moare neavând copii, fratele lui să ia de soție pe cea văduvă și să ridice urmași fratelui său». Deci erau la noi șapte frați; și cel dintâi s-a însurat și a murit și, neavând urmaș, a lăsat pe femeia sa fratelui său. Asemenea și al doilea și al treilea, până la al șaptelea. În urma tuturor a murit și femeia. La înviere, deci, a căruia dintre cei șapte va fi femeia? Căci toți au avut-o de soție. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în Cer. Iar despre învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii. Iar mulțimile, ascultându-L, erau uimite de învățătura Lui.

Evanghelia după Matei 22, 23-33 ne pune înainte una dintre cele mai limpezi mărturii ale Mântuitorului despre învierea morților. Nu este o discuție abstractă despre viața de după moarte, ci o confruntare între necredința omului și puterea lui Dumnezeu.

Saducheii vin la Iisus cu o întrebare meșteșugită. Evanghelistul precizează dintru început un lucru esențial: ei erau dintre cei „ce zic că nu este înviere”. Așadar, nu întreabă pentru a afla adevărul, ci construiesc o situație prin care speră să arate că învierea ar duce la o absurditate. 

Șapte frați și o singură femeie

Saducheii pornesc de la o rânduială a Legii lui Moise: dacă un bărbat murea fără urmași, fratele său trebuia să ia de soție pe văduvă, pentru ca numele celui mort să nu se stingă. Este cunoscută drept legea leviratului și își are temeiul în Deuteronom 25, 5-10.

Ei imaginează cazul unei femei care, pe rând, ajunge soția a șapte frați, fiecare murind fără urmași. Apoi întreabă:

„La înviere, deci, a căruia dintre cei șapte va fi femeia?”

Întrebarea pare logică numai dacă viața veșnică este privită ca o simplă continuare a vieții biologice de aici.

Și tocmai aici intervine Hristos:

„Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”

Este un cuvânt sever, dar extraordinar de actual.

Putem cunoaște Scriptura și totuși să ne rătăcim

Saducheii citau din Legea lui Moise ↗. Cunoșteau litera, însă nu înțelegeau lucrarea lui Dumnezeu.

Această primejdie există și pentru noi. Putem lua un verset, îl putem repeta, îl putem folosi într-o dispută și totuși să pierdem duhul lui dacă îl desprindem de întregul adevăr al credinței.

A cunoaște Scriptura nu înseamnă numai să-i știm cuvintele, ci să ne lăsăm schimbați de ele.

Și mai era ceva ce saducheii nu cunoșteau: „puterea lui Dumnezeu”. Ei încercau să măsoare veșnicia cu regulile vieții pământești.

Învierea nu este întoarcerea la aceeași viață

Zis-a Iisus:

„La înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în Cer.”

Aici trebuie făcută o precizare importantă: Mântuitorul nu spune că oamenii devin îngeri. Spune că vor fi „ca îngerii”, arătând că existența de după înviere nu mai este supusă acelorași nevoi ale vieții biologice.

Aceasta nu înseamnă că iubirea dintre oameni este ștearsă sau că cei dragi devin străini. Evanghelia spune ceva mai profund: viața în Împărăție nu poate fi redusă la condițiile existenței noastre de acum.

Nu putem desena Cerul după măsura pământului.

„Eu sunt Dumnezeul lui Avraam...”

Apoi Hristos merge chiar la Moise, pe care saducheii îl invocaseră:

„Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.”

Cuvintele provin din chemarea lui Moise la rugul aprins ↗.

Avraam, Isaac și Iacov muriseră de mult atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. Și totuși Dumnezeu spune „Eu sunt”, nu vorbește despre ei ca despre niște oameni pierduți în neființă.

De aceea Hristos încheie:

„Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii.”

Aici cade întreaga construcție a saducheilor.

Moartea trupească este reală și dureroasă, dar nu are ultimul cuvânt. Legătura omului cu Dumnezeu nu este anulată de mormânt.

Evanghelia aceasta este și despre noi

Poate că noi nu venim înaintea lui Hristos cu întrebarea saducheilor, dar putem avea aceeași ispită: să credem numai ceea ce putem explica.

Când vedem un mormânt, vedem sfârșitul unui trup. Dumnezeu vede omul chemat la înviere.

Când noi spunem „nu mai este nimic de făcut”, Dumnezeu nu este limitat de neputința noastră.

Creștinismul fără Înviere ar deveni doar o morală frumoasă. Dar credința Bisericii merge mult mai departe: moartea nu este destinația omului.

De aceea, în fața morții, creștinul plânge, dar nu ca unul lipsit de nădejde. Își pomenește părinții, soțul, soția, frații și pe toți cei adormiți tocmai pentru că iubirea și rugăciunea nu se opresc la piatra mormântului.

Iar cuvântul lui Iisus Hristos rămâne peste toate temerile noastre:

Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii.

Învierea nu este o presupunere frumoasă pusă peste frica de moarte. Este făgăduința lui Dumnezeu și inima nădejdii creștine. Iar dacă vom crede cu adevărat aceasta, nu numai felul în care privim moartea se va schimba, ci și felul în care ne trăim viața.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇