Cea dintâia lucrare a iubirii este de a uni pe cel ce iubeste cu cel iubit / Sf. Fericit Augustin

 Cea dintâia lucrare a iubirii este de a uni pe cel ce iubește cu cel iubit: Sf. Fericit Augustin

†

Dragostea îl preface pe cel ce iubește în chipul celui iubit: 
dacă-L iubești pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; 
dacă-l iubești pe diavol, diavol vei fi; 
dacă-ți iubești trupul, trup vei fi. 
Aceasta este cea dintâia lucrare a iubirii: de a uni pe cel ce iubește cu cel iubit. 

(Fericitul Augustin)

Augustin de Hipona numit și Augustinus de Thagaste, Augustin sau Aurelius Augustinus 

(Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși

Viața Fericitului Augustin

   Sfântul Augustin de Hipona (354-430 d.Hr.), cunoscut și sub numele de Fericitul Augustin, Aurelius Augustinus sau Augustinus de Thagaste, a fost unul dintre cei mai influenți teologi și filosofi creștini din perioada patristică. Scrierile sale au avut un impact profund asupra gândirii teologice și filosofice occidentale, stabilind numeroase fundamente ale doctrinei creștine.

 Viața și Convertirea

   Augustin s-a născut pe 13 noiembrie 354 în Thagaste (azi Souk Ahras, Algeria), în provincia romană Numidia. Tatăl său, Patricius, era un păgân care s-a convertit la creștinism pe patul de moarte, iar mama să, Monica, era o creștină devotată, care a avut o influență decisivă asupra convertirii fiului său. De tânăr, Augustin a manifestat o sete profundă de cunoaștere, studiind retorică, filosofia și literatură clasică în Cartagina.

   În tinerețe, Augustin a dus o viață tumultoasă, marcată de căutarea plăcerilor și a succesului. A trăit în concubinaj și a avut un fiu nelegitim, pe nume Adeodatus. În această perioadă, a aderat la maniheism, o religie dualistă care susținea o luptă între bine și rău, dar în final a găsit această doctrină nesatisfăcătoare. Nemulțumit de răspunsurile oferite de maniheism, Augustin s-a apropiat treptat de filozofia neoplatonică, care l-a condus spre o înțelegere mai profundă a realitățîi spirituale.

   Punctul de cotitură al viețîi sale a venit în anul 386, când, în timpul unei crize spirituale profunde, a auzit vocea unui copil care îi spunea: „Tolle, lege!” (în latină, „Ia și citește!”). A deschis la întâmplare Biblia și a citit un pasaj din Epistolă către Români a Sfântului Apostol Pavel (Români 13:13-14), care i-a schimbat viața. Convertirea să l-a condus la botez în anul 387, oficiat de Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului.

Activitatea teologică și episcopat

După convertire, Augustin s-a întors în Africa de Nord, dedicându-se unei vieți de ascetism și studiu. În anul 391, a fost hirotonit preot, iar în 395 a devenit episcop de Hipona (astăzi Annaba, Algeria), unde a slujit până la moartea să în 430. A scris numeroase opere teologice, filosofice și apologetice, care au rămas fundamentale pentru tradiția creștină occidentală.

Opere principale

Printre cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Augustin se numără:

1. „Confesiuni” – o autobiografie spirituală care descrie călătoria să de la păgânism la creștinism și experiența să de convertire. Este considerată una dintre primele autobiografii din literatură universală.
2. „Despre Cetatea lui Dumnezeu” (De Civitate Dei) – o apologie a creștinismului în fața acuzațiilor că ar fi cauzat decăderea Imperiului Român. Lucrarea este un tratat teologic monumental care explorează relația dintre societatea seculară și cea divină.
3. „Despre Trinitate” (De Trinitate) – un tratat teologic care explorează misterul Sfintei Treimi, oferind o bază conceptuală pentru înțelegerea unitățîi și distincției persoanelor divine.
4. „Retractări” – o recenzie critică a propriilor scrieri, realizată în ultima parte a viețîi.

Moștenire

   Sfântul Augustin a fost unul dintre Părințîi Bisericii Latine și este considerat Doctor al Bisericii. Gândirea să a influențat profund dezvoltarea teologiei creștine, în special prin conceptele de har, păcât originar și predestinare. El a încercat să împace credința cu rațiunea, punând bazele a ceea ce va deveni filosofia creștină medievală. Filosofii și teologii ulteriori, inclusiv Toma de Aquino și Martin Luther, au fost profund marcați de ideile sale.

   Sfântul Augustin a trecut la Domnul pe 28 august 430, în timpul asediului cetățîi Hipona de către vandali, lăsând în urmă o moștenire teologică și filosofică de neegalat.

Mărturisirea și ruga filosofului pocăit:

“Neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Ține”

   În continuare câteva pasaje din Mărturisirile Fericitului Augustin subliniate de Părintele Serafim în exemplarul sau din această carte, Pr. Serafim Rose, “Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă”. Pasajele respective ne dezvăluie care anume însușiri ale lui Augustin erau prețuite mai mult de către Părintele Serafim, arătându-ni-l pe Augustin că pe un adevărat Părinte al evlaviei ortodoxe și adânc dascăl al pocăînței.

...

Spune-mi, pentru indurările Tale, ce ești Tu pentru mine? Zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt Eu. Vorbește-mi așa că să te aud. Iată, Doamne, inima mea e înaintea Ta; deschide Tu urechile ei și zi sufletului meu: mântuirea ta sunt Eu. Lasă-mă să alerg după acest glas și să te prind. Nu ascunde de la mine Față Ta. Să mor – că să nu mor, dar să văd Față Ta.

De cele ascunse ale mele curățește-mă, Doamne, și de ale streinilor cruța pe robul tău. Cred, pentru aceea și grăiesc. Doamne, Tu știi. Oare nu am mărturisit eu ție împotriva mea greșalele mele, Dumnezeul meu, și nu ai lăsat Tu păgânătatea inimii mele?

M-am făcut neascultător nu fiindcă aș fi ales ceva mai bun, ci din dragoste de joacă, iubind la întreceri mândria izbanzii și plăcându-mi că urechile mele să fie gadilate de povești mincinoase, că să dorească cu și mai multă ardoare – aceeași curiozitate strălucind din ce în ce mai mult în ochii mei pentru priveliștile și jocurile celor mai în vârstă.

Izbăvește pe cei ce încă nu Te cheamă, că să Te poată chema, și Tu să-i izbavești.

Plăcerea ce omoară... ne îndepărtează de la Ține.

Nu vedeam prăpastia ticăloșiei în care eram lepădat de la ochii Tăi.

Savarseam și furturi din cămară și de la masă părinților, fie robit de lăcomie, fie că să am ce da copiilor. Oare această să fie nevinovăția copilăriei? Nu este, Doamne, nu este; strig către milă Ta, Dumnezeul meu. Căci chiar aceste păcate, o dată cu trecerea anilor, chiar aceste păcate se mută de la pedagogi și învățători, de la nuci și mingi și vrăbii, către prefecți și regi, către aur și moșii și robi, așa cum pedepsele cele aspre urmează nuielelor.

Căci acesta era păcatul meu, anume că nu în El, ci în zidirile Lui – în mine și în ceilalți – căutăm plăcerile, mărețiile, adevărurile, și în acest chip mă pravaleam cu capul înainte în necazuri, în tulburări, în rătăciri.

Și ce altceva mă desfătă, fără numai a iubi și a fi iubit? Dar nu am păstrat măsură dragostei, de la cuget la cuget, cât este hotarul luminos al prieteniei: ci din întinată poftă a cărnii și din clocotul tinereții se ridică o pâclă ce-mi încețoșa și întunecă inima, încât nu mai puteam deosebi senină strălucire a dragostei de incetosarea poftei. Amandoua fierbeau amestecate în mine și îmi zoreau nestatornică tinerețe spre prăpastia dorințelor celor necuvioase. Fierbeam întru desfranarile mele, iar Tu tăceai, o, târzie bucurie a mea!

Cui povestesc acestea? Nu Ție, Dumnezeul meu; ci, stand înaintea Ta, le povestesc celor de un fel cu mine, neamului omenesc, oricât de mică ar fi partea din omenire ce ar putea da peste aceste însemnări. Și pentru ce? Pentru că și eu, și oricine le citește să cugetăm din ce adânc trebuie să strigăm către Ține. Căci ce este mai aproape de urechile Tale decât o inima ce se mărturisește și o viețuire întru credință?

Pofteam să fur, și am făcut-o, împins nu de foame, nici de sărăcie, ci de îmbuibarea bunăstării și răsfățul nedreptății. Căci am furat ce avem din belșug, și încă mult mai bun; și nu voiam să mă bucur de ceea ce am furat, ci de furtul și păcatul însuși.

Iată, să-ți spună acum inima mea ce caută acolo, că să fiu rău fără pricina, pricina răutății mele nefiind altă decât răutatea. Eram smintit, și îmi iubeam sminteală, iubeam pieirea mea, iubeam vinovăția mea, nu lucrul pentru care eram vinovat, ci însăși vinovăția mea.

Astfel sufletul meu savârseste preacurvie când se abate de la Ține, căutând în afară Ta lucrurile pe care nu le poate găși curate și neprihănite până ce se întoarce la Ține.

Tu ai topit păcatele mele precum gheață.

Oricine, chemat de Ține, a urmat glasul Tău și s-a ferit de acele lucruri pe care le citește aici că mi le amintesc și le mărturisesc despre mine, să nu disprețuiască pe cel ce, bolnav fiind, a fost tămăduit de Doftorul prin care a ajuns să nu fie, sau să fie mai puțîn bolnav: și de aceea să te iubească tot atât de mult, ba încă și mai mult; pentru că prin Acela prin care mă vede pe mine că m-am vindecat dintr-o atât de adâncă boală a păcatului, prin Acela se vede pe sine a fi fost ferit de aceeași boală a păcatului.

Am căzut departe de Ține și am rătăcit, Dumnezeul meu, prea departe de Ține, sprijinitorul meu, în acele zile ale tinereții mele, și mie însumi loc pustiu m-am făcut.

Încă nu iubeam, dar iubeam a iubi și, mistuit de o adânc-salasluita lipsa, mă urăm că mă simt prea puțîn lipsit. Căutăm ce să iubesc, iubind a iubi, și urăm siguranță și calea lipsită de curse, căci înlăuntru mi-era foame de hrană cea lăuntrică, de Ține, Dumnezeul meu.

Deci dulce-mi era a iubi și a fi iubit, ci încă și mai mult atunci când ajungeam să mă desfăt cu ființă pe care o iubeam; așadar pangaream izvorul curat al prieteniei cu zoaiele poftelor și intunecam strălucirea ei cu iadul poftei trupești; și astfel, prostănac și necuviincios, mi-aș fi dorit, în marea mea deșertăciune, să fiu subtil și politicos. M-am prăvălit deci chiar în dragostea de care tanjeam să fiu prins. Dumnezeul meu, Milostivirea mea, cu câtă amărăciune Tu, pentru marea Ta bunătate, mi-ai stropit acea dulceață? Fiindcă am fost iubit, și în ascuns am ajuns prins în lanțul plăcerii, și m-am legat bucuros cu legături aducătoare de durere, că să fiu bătut cu vergile de fier înroșit ale geloziei, bănuielilor, temerilor, mâniei și certurilor.

În rânduiala obișnuită a învățăturii ajunsesem la o anume carte a lui Cicero, a cărui vorbire o admira aproape toți, dar nu la fel și inima. Cartea să cuprinde un îndemn la filosofic și se cheamă Hortensius. Însă acea carte mi-a schimbat simțămintele și mi-a întors rugăciunile către Ține, Doamne, făcându-mă să am alte țeluri și alte doriri.

Și întrucât în acea vreme (Tu, Lumina inimii mele, știi) Scriptură Apostolului nu-mi era cunoscută, mă desfățăm cu acel îndemn, dar numai în măsură în care eram puternic stârnit, și ațâțat, și aprins să iubesc, și să caut, și să dobândesc, și să apuc, și să îmbrățișez nu o sectă sau altă, ci înțelepciunea însăși, oricare, ar fi fost ea; un singur lucru îmi stavilea înflăcărarea, anume faptul că numele lui Hristos nu era acolo. Căci acest nume, după milă Ta, Doamne, acest nume al Mântuitorului meu, Fiul Tău, inima mea fragedă îl sorbise cu evlavie o dată cu laptele mamei mele și-l păstra în adânc că pe o comoară; și orice era lipsit de acest nume, oricât de savant de ales sau de adevărat, nu punea cu totul stăpânire pe mine.

Atunci am hotărât să îmi îndrept mintea spre Sfintele Scripturi, că să văd cum erau. Căci atunci când m-am aplecat asupra acelor Scripturi nu simțeam așa cum vorbesc acum, ci mi se părea că nu sunt vrednice a se asemui cu măreția lui Cicero: căci umflarea mândriei mele se trăgea înapoi de la simplitatea lor, iar ascuțită mea minte nu pătrundea înlăuntrul lor. Și totuși ele erau acelea ce puteau să crească într-unul dintre cei mici; dar eu disprețuiam faptul de a fi unul dintre cei mici și, umflat de îngâmfare, mă socoteam a fi unul dintre cei mari.

Ea [mama mea], cu credință și duhul pe care le avea de la Ține, deslușea moartea în care zăceam, iar Tu ai auzit-o, Doamne; ai auzit-o, și nu i-ai disprețuit lacrimile atunci când, curgând udau pământul de sub ochii ei în orice loc s-ar fi rugat; da, ai auzit-o. Căci de unde a venit acel vis prin care ai mângâiat-o, încât mi-a îngăduit să trăiesc împreună cu ea și să mănânc la aceeași masă din casă, lucru de la care începuse să dea înapoi, scarbindu-se și urând hulele rătăcirii mele?

Acela [un anume episcop] i-a răspuns că încă nu pot fi învățat, umflat fiind de noutatea ereziei aceleia, și că pe mulți nepricepuți îi tulburasem cu întrebări iscusite, așa cum îi spusese ea. „Dar lasă-l în pace o vreme”, i-a zis el, „numai roagă pe Dumnezeu pentru el și, citind, singur își va da seama ce este acea rătăcire și cât de mare este necinstirea. (…) Mergi în calea ta și Dumnezeu să te blagoslovească, că nu este cu putință că fiul acestor lacrimi să piară”. Care răspuns ea l-a luat (cum adesea își aducea aminte vorbind cu mine) că și cum ar fi răsunat din cer.

În acest răstimp de nouă ani (de la al nouăsprezecelea an până la al douăzeci și optulea) am trăit ademenit și ademenind, înșelat și înșelând, în felurite pofte; pe față, prin științele pe care ei le numesc liberale; în ascuns, printr-o mincinos-numită credință; aici mândru, dincolo superstițios, pretutindeni deșert.

Radă de mine cei trufași, și cei ce nu au fost încă, întru vindecarea sufletului lor, loviți și aruncați la pământ de Ține, Dumnezeul meu; ci eu încă voiesc a mărturisi Ție rușinea mea, întru laudă Ta.

Iar Tu, Dumnezeule, de departe ai văzut cum mă poticneam pe lunecoasă cale și, întru acel fum gros, mi-ai trimis câteva scântei de credincioșie ce o infatisam celor călăuziți de mine, care iubeau deșertăciunea și căutau minciună, eu însumi fiindu-le tovarăș. În acei ani aveam o femeie, dar nu întru ceea ce se numește casato­rie legiuită, ci pe care o găsisem într-o năbădăioasă patimă, lipsită de înțelegere; totuși una singură, căreia îi rămâneam credincios, prin care însă experiam pe mine însumi ce deosebire este între înfrânarea de sine a legământului că­satoriei, având că tel dobândirea de urmăși, și învoială unei iubiri de plăcere, unde copiii se nasc împotriva dorinței părinților, deși, odată născuți, silesc la iubire.

Inima mea s-a întunecat cu totul de acea durere [a morțîi unui prieten drag], și tot ce ve­deam era moarte. Patria îmi era un chin, iar casă părintească o ciudată nefericire; și tot ce impartasisem cu el, în lipsa lui se preschimbase în­tr-un chin cumplit. Ochii mei îl căutau pretutindeni, dar nu le era dat să-l vadă; și urăm toate locurile fiindcă nu-l aveau, nici puteau să îmi spună: „Iată va veni”, că atunci când trăia, dar lipsea. Eu însumi- ajunsesem o mare întrebare pentru mine și întrebăm sufletul meu pentru ce este întristat și pentru ce mă tulbură așa de rău: dar el nu știa ce să-mi răspundă. (…) Numai lacrimile îmi erau dulci, căci ele luaseră locul prietenului meu în cel mai drag dintre simtă­mintele mele.

Oare aș putea află de la Ține, cel ce ești Ade­vărul, și să îmi apropii urechea inimii mele de gură Ta, că să-mi spui de ce plansul este atât de dulce celor nenorociți?

Eram nefericit; și nefericit este orice suflet prins de prietesugul cu lucrurile pieritoare; și când le pierde, este sfâșiat în bucăți, și simte atunci nefericirea de care era cuprins încă înainte de a le fi pierdut.

Însă în mine s-a ivit un simțământ de neînțeles, cu totul potrivnic acestuia, căci aveam deopotrivă o grozavă silă de viață și frică de moarte.

La Ține, Doamne, se cuvenea să fie înălțat [sufletul meu], că Tu să-l luminezi; știam această, dar nici puteam, nici voiam, cu-atât mai mult cu cât, când mă gândeam la Ține, Tu nu erai pentru mine nicidecum ceva temeinic și sigur. Căci nu erai Tu însuți, ci o biata închipuire, și rătăcirea mea îmi era dumnezeu.

Fericit cel ce te iubește pe Ține și pe prietenul sau întru Ține și pe vrăjmașul sau pentru Ține.

Căci singurul om care nu pierde nici o ființă dragă este acela căruia toți îi sunt dragi întru Cel ce nu se poate pierde. Și cine oare este Acela, de nu Dumnezeul nostru, Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul și umple pe ele, căci umplându-le le-a făcut?

Oriunde se îndreaptă sufletul omului, în afară de Ține, e pironit de suferințe, deși e ațintit spre lucruri frumoase.

O, suflete al meu, măcar acum ai obosit de deșertăciuni. Încredințează Adevărului tot ce ai de la Adevăr, și nimic nu vei pierde; și vor înflori cele putrede ale tale, și se vor tamadui toate bolile tale, și cele muritoare ale tale se vor alcătui din nou și se vor înnoi, și se vor strânge la ține: și nu te vor așeza acolo unde ele se pogoară, ci vor rămânea cu ține și vor dăinui pururea înaintea lui Dumnezeu, Cel ce pururea dăinuie și rămâne.

De iubești cumva trupurile, laudă pe Dumnezeu pentru ele și întoarce-ti dragostea către Făcătorul lor; că nu cumva întru cele ce iubești, tu să nu fi iubit. De iubești cumva sufletele, iubește-le întru Dumnezeu: că și ele sunt schimbătoare, dar în El se așază statornic; altfel s-ar duce și ar pieri. Iubește-le, dar întru El, și du cu ține la El oricâte suflete poți, și spune lor: „Pe El să-l iubim, pe El să-l iubim: El a făcut acestea, și nu este departe. Pogorați-va că să va înălțați, și înălțați-va la Dumnezeu, căci ați căzut inaltandu-va împotriva lui Dumnezeu”.

Spune-le această, că să plângă în valea plângerii, și astfel du-le cu ține la Dumnezeu; căci dacă le vorbești astfel, numai din Duhul Lui le vorbești, arzând de focul dragostei.

Dar acel retor era așa cum îmi plăcea mie, încât voiam să fiu și eu la fel. Și rătăceam din umflarea mândriei, și eram purtat încolo și în­coace de orice vânt, însă eram cârmuit de Ține, deși în chip foarte ascuns.

Eram de vreo douăzeci și șase sau douăzeci și șapte de ani când am scris acele volume, frământând înlăuntrul meu plăsmuiri trupești ce zumzăiau în urechile inimii mele, pe care le atinteam, dulce adevăr, la melodia Ta lăuntrică, când cugetăm la „frumos și bine”, tânjind să stau în picioare și să Te aud, și cu bucurie să mă bucur la glasul Mirelui, dar nu puteam; căci eram scos afară de glasurile rătăcirilor mele și, tras de greutatea mândriei mele, mă scufundăm în cele mai de jos.

Îmi plăcea să-mi îndreptățesc [păcatul] și să învinuiesc nu știu ce alt lucru care era la mine, dar nu [pe mine]. Ci cu adevărat eram chiar eu, și necinstirea mea mă împărțise împotriva mea: iar păcatul acela era cu atât mai greu de tămăduit, cu cât nu mă socoteam a fi eu cel păcătos.

Și am venit la Mediolan, la Episcopul Ambrozie, cunoscut în tot pământul a fi unul dintre cei mai buni oameni, credincios slujitor Tău, ale cărui strălucite cuvântări dădeau atunci din belșug norodului Tău făînă grânelor Tale, și veselia untdelemnului Tău, și cumpătată beție a vinului Tău. Însă la el eram adus de Ține fără să știu, că prin el să fiu adus la Ține știind.

Și pe când îmi deschideam inima spre a recunoaște „cât de frumos grăia”, îmi pătrundea acolo și [gândul] „cât de adevărat grăia”; dar numai treptat.

Am hotărât deci că să fiu catehumen în Biserica Universală, căreia îi fusesem încredințat de părințîi mei, până ce mi se va arată ceva sigur înspre care să îmi îndrept calea.

Mă făcuseși mai înțelept, totuși-umblăm în întuneric și în locuri alunecoase, și Te căutăm în afară mea, și nu aflăm pe Dumnezeul inimii mele, și ajunsesem întru adâncurile marii și îmi pierdusem încrederea și nădejdea de a mai află vreodată adevărul.

Ea [mama mea] m-a găsit într-o mare primejdie, din pricina deznădejdii de a mai află vreodată adevărul.

Însă pe acel bărbat [Ambrozie al Mediolanului] îl iubea că pe un înger al lui Dumnezeu, știind că prin el fusesem adus la acea stare de credință îndoielnică în care mă aflăm acum, prin care prevedea, foarte încrezătoare, că voi trece de la boală la sănătate, după o răbufnire oarecum mai ascuțită pe care doftorii o numesc „criză”.

Dar încă nu gemeam întru rugăciunile mele că Tu să îmi vii în ajutor; ci duhul meu, tânjind mereu să afle și să vorbească, nu-și mai găsea liniștea.

Dar cum se întâmplă că atunci când cineva a dat de un doftor rău se teme să se încreadă în cel bun, tot așa era și starea sănătățîi sufletului meu, ce nu se putea face sănătos decât crezând și care, că nu cumva să creadă lucruri mincinoase, refuză să se lase tămăduit, împotrivindu-se mâinilor Tale, Cel ce ai făcut leacurile credinței și le-ai întins peste bolile întregii lumi, dându-le atâta tărie.

Nimeni nu poate fi feciorelnic de nu îi dai Tu; și această mi-ai fi dat, de aș fi bătut în auzul Tău cu geamăt lăuntric, și cu credință tare aș fi aruncat asupra Ta grijă mea.

[Mama mea], așa cum zicea ea, printr-un anume simțământ pe care nu-l putea descrie în cuvinte, putea să deosebească între descoperirile Tale și visările sufletului ei.

Mulți dintre cei ce eram prieteni, stand de vorba și urând tumultul cel răscolitor al vieții omenești, socotisem și aproape că ne hotaraseram să trăim despărțiți de treburile și zarvă oamenilor; și această avea să se facă astfel: urmă că fiecare să aducă tot ce putea să găsească, făcând din toate o singură gospodărie; și astfel, prin sinceritatea prieteniei noastre, nimic să nu aparțînă îndeosebi cuiva, ci întregul adunat astfel de la flecare să aparțînă că întreg fiecăruia și toate tuturor. Socoteam că în obștea noastră puteau fi cam zece oameni… Dar când am început a ne gândi dacă soțiile pe care unii dintre noi le aveau, iar alții nadajduiau să le aibă, ar fi îngăduit acest lucru, întregul plan așa de bine întocmit s-a rupt în mâinile noastre, a căzut la pământ și a fost părăsit.

A Ta fie laudă, slavă Ție, Izvorule al milei. Eu ajunsesem și mai nefericit, iar Tu mai aproape de mine. Dreapta Ta era totdeauna gata să mă scoată din noroi și să mă curateasca.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇