Când greșim față de aproapele, greșim înaintea lui Dumnezeu
Află de ce, în învățătura creștină, greșeala față de aproapele devine greșeală înaintea lui Dumnezeu. Un articol duhovnicesc despre dragoste, iertare și calea luminii.
În învățătura cea sfântă a Bisericii se află o taină adâncă și cutremurătoare: felul în care ne purtăm cu aproapele este chipul în care ne purtăm cu Dumnezeu Însuși. Omul nu este doar o făptură trecătoare a pământului, ci este purtător al suflării dumnezeiești, zidit după chipul și asemănarea Ziditorului. De aceea, orice cuvânt, orice gând și orice faptă îndreptată către semenul nostru se ridică, în chip nevăzut, până la Dumnezeu.
Când greșim față de aproapele, nu greșim doar față de o ființă omenească. Greșim înaintea lui Dumnezeu, Care locuiește tainic în fiecare suflet. Domnul nu este departe de noi, ci pretutindenea Se odihnește în inimile oamenilor. Astfel, rana pe care o pricinim fratelui nostru devine, în chip duhovnicesc, o rană adusă dragostei dumnezeiești.
De aceea, Sfinții Părinți ne învață că dragostea față de aproapele este măsura adevăratei noastre credințe. Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă în inimile noastre păstrăm răutate, ură sau dispreț față de semenii noștri. Căci omul este icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ.
Să ne fie, dar, limpede un lucru: nu suntem pe calea cea dreaptă dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc pe noi și răsplătim ura cu ură. Aceasta nu este calea Evangheliei. Aceasta este calea lumii celei căzute.
Calea Domnului este alta.
Domnul ne cheamă să fim fii ai luminii, fii ai dragostei și fii ai lui Dumnezeu. El voiește ca noi să fim cu adevărat copiii Săi, purtând în inimă caracterul dumnezeiesc: caracterul păcii, al bunătății și al iubirii milostive.
Adevărata măsură a sufletului nostru se vede nu atunci când suntem iubiți, ci atunci când suntem nedreptățiți. Nu atunci când suntem lăudați, ci atunci când suntem ocărâți. Atunci se arată dacă în noi lucrează duhul lui Hristos sau duhul lumii.
Cel ce răspunde răului cu rău nu face decât să sporească întunericul. Dar cel ce răspunde răului cu bunătate aprinde o lumină în lume. Aceasta este puterea creștinului: nu răzbunarea, ci biruința dragostei.
Domnul așteaptă de la noi să respingem răul nu prin ură, ci prin înțelegere; nu prin judecată, ci prin milă; nu prin înverșunare, ci prin întoarcerea inimii către El.
Când omul își întoarce cu toată ființa sa sufletul către Dumnezeu, atunci și privirea lui către semeni se schimbă. Nu mai vede vrăjmași, ci frați. Nu mai vede dușmani, ci suflete rănite care au nevoie de lumină.
Adevărul este acesta: starea sufletească pe care o avem față de oameni este, în adâncul ei, starea pe care o avem față de Dumnezeu. Dacă în inimă purtăm pace, dragoste și iertare pentru aproapele, atunci și sufletul nostru se află aproape de Domnul.
De aceea, creștinul este chemat neîncetat la o lucrare lăuntrică: să-și curețe inima, să-și îmblânzească gândurile și să-și lumineze privirea către ceilalți.
Căci acolo unde este dragoste adevărată, acolo Se odihnește Dumnezeu.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu