Întemeierea și fundamentele Bisericii Creștin-Ortodoxe: Apostolii, credința și rânduiala cea adevărată

   Întemeierea Bisericii Creștin-Ortodoxe: temelia apostolică, Sfânta Tradiție și unitatea în Hristos

†

   Nu poate avea pe Dumnezeu de Tatăl, cel ce nu are biserica de mama: „ în afară de biserica nu este mântuire" spune Sfântul Ciprian al Cartaginei în secolul al III-lea.

   Biserica este așezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos prin întruparea, moartea și învierea Să, iar apoi prin venirea Duhului Sfânt și a sfinților apostoli și a urmășilor lor - martiri, episcopi, preoți, diaconi și toți sfinții. Biserica este adunarea tuturor creștinilor care cred în Hristos, care împărtășesc aceeași credință adevărată în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și care se supun preoției numite de Sfinții Apostoli și de urmașii lor. Scopul Bisericii este să recunoască și să apere dreapta credință pe pământ, așa cum sunt revelate de Dumnezeu în Biblie și în sfintele tradiții; că mama să adune și să unească sub acoperirea ei toate națiunile care cred în Hristos că Fiu al Dumnezeu; Evanghelia și harul Duhului Sfânt pentru a învață, a conduce și a sfinți lumea. 

Biserica, lăcășul sfințit de închinare în care suntem botezați, cununați și prohoditi, lăcășul unde în zilele de duminici și sărbători mergem și ne rugăm, ne spovedim și apoi, cu binecuvântarea preotului, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Cuvântul „biserica” mai are înțeles de trup tainic al Mântuitorului Iisus Hristos (Efeseni 5, 23), ale cărui mădulare suntem, în parte, noi, creștinii (Efeseni 5, 30; I Corinteni 6,15; I Corinteni 12, 27), care ne-am botezat în numele Sfintei Treimi și ne împărtășim cu Dumnezeiescul Trup și Sânge. În Sfânta Scriptură, trupul nostru este numit „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19).

Biserica este numită și „casă lui Dumnezeu” (Ioan 2, 16) sau „casă de rugăciune” (Matei 21, 31).

Când zicem „casă de rugăciune” înțelegem că este o casă cu destinație specială: loc de rugăciune; când zicem „casă lui Dumnezeu” înțelegem că în această casă locuiește Dumnezeu și într-adevăr locuiește Dumnezeu pentru că în Sfântul Altar se află permanent Trupul și Sângele Mântuitorului nostru  Iisus Hristos în Sfânta Împărtășanie. Deci, spunem că în casă lui Dumnezeu - biserica - locuiește Dumnezeu în chip euharistic. Când zicem „casă lui Dumnezeu”, înțelegem că această casă nu trebuie să semene cu locuințele, cu casele oamenilor, pentru că nici Dumnezeu nu seamănă cu oamenii, ci cu El însuși. Deși Fiul Sau - Domnul nostru Iisus Hristos - a luat chip omenesc, El a rămas și S-a făcut cunoscut oamenilor și că Dumnezeu.

Locuința lui Dumnezeu și a sfinților

În biserica, se află și cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, prin care Dumnezeu este prezent în casă Lui. Această prezența a lui Dumnezeu prin cuvântul Sfintei Evanghelii se face mult mai simțită și ne da mai multă statornicie în păstrarea cuvântului Sau în duhul adevărului prin Sfânta Împărtășanie pe care o primim după pregătirea sufletească și trupească. Mântuitorul zice: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56), iar în alt loc: „Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi...” (Ioan 15, 7). Așa se explică de ce creștinii care se mărginesc în trăirea lor numai la cuvântul Sfintei Evanghelii și leapădă Sfânta Împărtășanie rătăcesc atât de mult de la adevărurile de credință.

Dumnezeu locuiește în casă Lui - biserica, nu singur, ci împreună cu sfinții zugrăviți în sfintele icoane; sfinții sunt „prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14); sfinții sunt persoanele prin care Dumnezeu a făcut minunate voile Sale (Psalmul 15, 3), și tot Psalmistul spune: „Iar Tu întru cele sfinte locuiești...” (Psalmul 21, 3).

Într-adevăr, chipurile sfinților din icoane arată viață lor de sfințenie; chipurile lor în biserica sunt înfățișate în așa fel, încât atunci când le privim înțelegem și simțim că ei se îndreaptă către punctul central unde este pictat chipul Mântuitorului - în Sfântul Altar,  dar se îndreaptă cu privirile și către noi. În acest fel, în biserica. se creează acea atmosfera duhovnicească de comuniune, de legătură sufletească între sfinți și Dumnezeu, între sfinți și noi cei care ne aflăm în biserica, între noi, sfinții din icoane și Dumnezeu. Iată de ce nu oricine poate picta sfinte icoane, ci numai persoane autorizate de comisia specială a Sfântului Sinod.

Meșterul bisericii trebuie „să fie dus la biserica”, cum zice poporul nostru.

Arhitectură, formă bisericii, trebuie să fie și ea conformă rânduielilor și regulilor stabilite de Biserica și nu orice arhitect poate să facă o biserica; meșterul bisericii trebuie „să fie dus la biserica”, cum zice poporul nostru. Acest adevăr ne este arătat chiar în Vechiul Testament, unde stă scris că Însuși Dumnezeu a stabilit formă și a numit meșterii pentru construirea cortului sfânt (Ieșirea 25, 31).

În Noul Testament, formă bisericii este cea de corabie sau de cruce - cu o turla, două sau cel mult trei la bisericile mari. O biserica mică poate fi și fără turla. Interiorul este împărțit, cum știm, în altar, naos și pronaos. Unele biserici, ctitorii voievodale, au și camera mormintelor. Mai târziu, biserica a fost mărită și cu pridvor închis sau deschis. Bolțile bisericii nu trebuie să fie că la casele obișnuite, plafoane, ci semicilindrice sau sferice. Nu trebuie prea multe ferestre, deoarece lumina în biserica vine de la policandru, lumânări, candele și mai ales de la fetele sfinților pictați în sfintele icoane. Numărul mare de ferestre că și cel al turlelor strică frumusețea arhitecturii bisericii și modifică aranjamentul iconografic al picturilor de pe pereți. O biserica este măreață și fără nicio turla. Crucea sau crucile (cele două de la apus și răsărit și celelalte două de pe acoperișul absidelor naosului) dau cu adevărat măreție casei lui Dumnezeu - bisericii, privită din afară.

Iată de ce, nu orice arhitect sau pictor poate proiecta sau picta o biserica în credință noastră creștin-ortodoxă-românească.

Este adevărat că avem nevoie de biserici mai încăpătoare, dar această nu înseamnă să facem o biserica în care să încapă toată lumea la Paști. În toate trebuie să fie o măsură, o scară a proporțiilor. 

Monumentalitatea, măreția unei biserici nu este dată de volumul ei, ci de armonizarea formelor, a părților componente.       

Măreția unei biserici este dată de atmosfera de „familiaritate” pe care o degajă atunci când stăm lângă o biserica sau ne aflăm înlăuntrul ei; această constatare o face un om de cultură, cu treizeci de ani în urmă, cu ocazia unei vizite în Bucovina. Acel om era spaniol, trăit la umbră acelor biserici foarte mari din Spania.

Pentru fiii Bucovinei este o mare binecuvântare de la Dumnezeu să trăiască la umbră unor biserici mărețe și preafrumoase și să se roage în ele, a unor biserici cunoscute în toată lumea: Voroneț, Putna, Probota, Moldovița, Humor și celelalte.

Este o mare binecuvântare că pământul Bucovinei a dat Bisericii un mare număr de pictori de categoria întâi. Este o mare binecuvântare că fiii Bucovinei, credincioșii Bisericii noastre strămoșești, iubesc Biserica și bisericile cu dragoste lucrătoare, ajutând la zidirea și pictarea lor, aceste prea frumoase case ale lui Dumnezeu.

sursă:doxologia.ro

Întemeierea Bisericii

Activitatea Sfinților Apostoli

La înălțarea Mntuitorului, credincioșii Lui formau două grupuri cunoscute : unul în Galileea (peste 500, I Cor. XV, 6), altul la Ieru­salim (că la 120; Fapte I, 15), trăind în rugăciune, în așteptarea Mangaietorului promis (Ioan XV, 26) și a botezului lor cu Duhul Sfânt (Fapte I, 4-5). Apostolii au completat numărul lor, alegând prin sorți, în locul lud Iuda, pe Matia. După zece zile de la înălțare, făgăduință făcută de Iisus s-a împlinit, prin pogorârea Sfan­tului Duh, care a întărit pe Apostoli cu puteri și daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume (Fapte ÎI).

La originea Bisericii creșține, întemeiată de Sfinții Apostoli după învățătură și puterea Mîntuitorului, stă acest fapt extraordinar din ziua praznicului Cincizecimii. Împreună cu învierea Lui, el explică zelul, abnegatia și curajul cu care Apostolii au pornit să împlinească porunca Lui, mergând și învățând toate neamurile.

Efectul pogorârii Sfântului Duh a fost imediat și revelator. Graind în limbile mulțimii de iudei și de prozeliți adunați la Ierusalim pentru praznic, Apostolii au convertit din prima zi «că la trei mii de suflete». După cuvântarea Sfântului Petru, ascultătorii «pătrunși la inima», s-au pocăit de păcatele lor și au primit botezul (Fapte ÎI, 14-36).

Prima comunitate creștină era astfel formată. Se trăia o viață nouă, «stăruind în învățătură Apostolilor, în comuniune, în frangerea pâinii și în rugăciuni» (Fapte ÎI, 42). Acești trei mii de primi creștini, iudei și prozeliți, din Palestina și din alte ținuturi, martori ai eveni­mentului din ziua pogorârii Sfântului Duh, dovedesc succesul prodi­gios al predicii apostolice și caracterul supranatural al evenimentu­lui care stă la începutul Bisericii.
 
Acești primi creștini continuă să meargă la templu, pentru ruga­ciune, și constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frangerea pâinii și un nou mod de viață.

Creșterea numărului credincioșilor era urmată de unele greutăți în viață comunității. Iudeii elenisti se plâng Apostolilor că văduvele lor sunt trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor, credincioșii au ales șapte bărbați «plini de Duh și inte­lepciune», asupra cărora Apostolii și-au pus mâinile. Ei aveau să supravegheze și să asigure bună rânduiala la mesele comune. Slujirea lor nu se măr­ginea însă la această ; diaconii puteau să și predice cuvântul (Fapte VI).

În vederea răspândirii creștinismului trebuie să amintim și următoarele evenimente:

Diaconul Filip botează eunucul de la curtea reginei Candachia a Etiopiei, acesta întorcând-se creștin în Etiopia. (Fapte VIII, 26-40).

Botezul sutasului Corneliu - Prin botezul sutasului Corneliu, se câștigă nu numai o familie dintre paganii trecuți la iudaism, ci și un principiu foarte important : primirea neamurilor, adică a credincioșilor celorlalte religii, în Bise­rică, direct, prin botezul creștin, nu prin circumciziunea mozaică. Solu­ția această era absolut necesară pentru interesele propovăduirii creș­ține. Când s-a aflat la Ierusalim despre existența creștinilor la Antiohia, Apostolii au trimis pe Barnaba, că să cerceteze și să spo­rească lucrul evanghelic. Barnaba a avut succes la Antiohia. Din acest loc și moment, istoria misiunii creștine se îmbogățește cu experiență unui om și un fapt de importantă excepțională : Barnaba a trimis la Tars și a chemat pe Saul, care, între timp, se convertise la creștinism. Ei au lucrat împreună un an întreg, învățând «mulțime multă». «Și s-au numit întâi în Antiohia ucenicii «creștini» (Fapte XI, 26).

Creștinii, care în mediul iudaic se numeau ucenici, cre­dinciosi, frați, sfinți, se vor numi de acum înainte cu numele lui Hristos, nume propriu și specific lor, pe care-l vor purta cei ce vor veni la Biserica, fie din iudaism, fie din celelalte religii. Altă comunitate creștină însemnată s-a format în Siria, între iudei și prozeliții din Damasc.

La Ierusalim, domnia lui Irod Agripa (41-44), nepotul lui Irod cel Mare și rege din grația românilor peste toată Palestina, aduse tulburare creștinilor. Din porunca acestuia, a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, primul Apostol martir (an 44).

Dintre ceilalți Apostoli, Faptele Apostolilor numesc alături de Petru pe Ioan, iar pe Iacob cu prilejul uciderii lui. Apostolii n-au pă­rasit toți Ierusalimul. Prezența lor se constată peste câțiva ani, cu pri­lejul așa-numitului Sinod apostolic ținut în anul 50, care a rezolvat problema privitoare la situația creștinilor dintre pagaini, pusă la An­tiohia (Fapte XV).

sursa:crestinortodox.ro 

Începutul creștinismului și a Bisericii Ortodoxe-Istoria creștinismului

 ❇❇❇