Pildă aleasă de viețuire duhovnicească a Sfintei Maria Egipteanca

   Pildă aleasă de viețuire duhovnicească a Sfintei Maria Egipteanca

†

   Viață Sfintei Maria Egipteancă se citește de obicei de două ori pe an, și anume:

 ↪  Joi în Săptămâna a 5-a din Sfântul și Marele Post, la Utrenie (care se savârseste miercuri seară), adică la "Denia Canonului cel Mare”. După rânduiala din Tipicul Mare și din Triod, această citire se împarte în două stări; 

Starea întâi se citește îndată după sfârșitul Catismei a 8-a și Starea a două după Cântărea a 3-a a Canonului Mare (și Sedelnele corespunzătoare); 

↪  Duminică a 5-a din Postul Mare, la Utrenie (în locul Sinaxarului), deoarece în această Duminică Facem pomenirea Cuvioasei Maria Egipteancă.

👉    Acatistul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca: Chemarea Pocăinței și a Credinței

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

VIAȚA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

 

 Bun lucru este a ascunde taină împăratului și slăvit lucru a propovădui faptele lui Dumnezeu

  Așa a spus îngerul către Tobie după minunată recăpătare a vederii și după acele primejdii prin care a trecut și din care a fost izbăvit pentru evlavia ce avea. A nu păzi taină împăratului este primejdios și vătămător, iar a tăcea despre faptele minunate ale lui Dumnezeu aduce primejdie sufletului.

    Pentru aceea și eu, cuprins de frică de a tăcea despre faptele lui Dumnezeu și temându-mă de primejdia asemănătoare aceleia ce stătea atârnată deasupra slugii care a îngropat în pământ talantul dăruit de stăpân, fără să scoată vreun folos din el, nu voi tăcea despre povestirea sfânta care a ajuns până la mine.

    Nimeni să nu pună la îndoială cele auzite de mine, alcatuitorul acestei scrieri, și nici să creadă că istorisesc ceva care contrazice adevărul, sau să se mire de măreția celor întâmplate. Departe de mine gândul să mint sau să falsific povestirea în care Dumnezeu este pomenit. Nu mi se pare că este lucru binecuvântat să se cugete lucruri mici și nevrednice cu privire la măreția Cuvântului lui Dumnezeu întrupat și să se pună la îndoială cuvintele celor care vorbesc despre măreția Lui. Dar dacă se află unii care la citirea rândurilor de față sunt oarecum izbiti de minunăția povestirii și nu voiesc cu ușurință să creadă, și cu aceia Dumnezeu să fie milostiv, căci ei, uitându-se la slăbiciunea firii omenești, socotesc cu neputință de primit cele spuse în chip minunat despre oameni.

    Încep deci această istorisire. Cele istorisite s-au petrecut în vremea noastră și le-am primit de la un sfințit bărbat, învățat din copilărie să spună și să facă cele dumnezeiești. Dar să nu atragă spre necredință pe cititori nici gândul că este cu neputință să se întâmple o minune că această în vremea noastră. Harul Tatălui, după cum a învățat Solomon, trece din neam în neam în sufletele cuvioase și face prieteni ai lui Dumnezeu și profeți. Este însă timpul să încep acea sfânta istorisire.

    În una din mănăstirile din Palestina era un bărbat împodobit în viață și în cuvânt, crescut din pruncie în nevoințele și faptele cele călugăreșți. Numele acestui bărbat era Zosima. Să nu socotească cineva, după nume, că vorbesc despre acel Zosima, osândit odinioară că eretic din pricina învățăturii sale. Altul este acesta, și altul celălalt, iar deosebirea între cei doi este mare, cu toate că amândoi au avut același nume.

  Acest Zosima era dreptcredincios și dintru început a trăit că monah în una dintre vechile mănăstiri din Palestina. Râvna avea pentru orice fel de nevoință pustniceasca și a ajuns destoinic în orice fel de înfrânare. Nu numai că a păzit toată rânduiala predată de cei care s-au nevoit spre o astfel de lupta, dar și el însuși a izvodit încă alte multe nevoințe, prin care caută să supună trupul duhului. Iar țintă nu și-a greșit-o. Și într-adevăr bătrânul a ajuns atât de vestit în cele duhovniceșți, încât adeseori mulți din monahii din mănăstirile învecinate, ba chiar și din cele îndepărtate, veneau la el că să fie povatuiti în ce privește înfrânarea. Cu toate că bătrânul avea o astfel de viețuire, totuși niciodată n-a trecut cu vederea studiul cuvintelor dumnezeieșți, nici când se culcă, nici când se scula, nici când ținea în mâini lucrul sau, din care-și agonisea hrană. Iar dacă vrei să afli despre hrană gustată de el, îți voi spune că un singur lucru avea el care nu se poate ține ascuns și nici nu se putea termină, anume cântărea ne'ntrerupta a psalmilor și studiul ne'ncetat al cuvintelor sfinte.

  Se spune că bătrânul a fost de multe ori învrednicit cu vedenii dumnezeieșți, fiind luminat de Dumnezeu. Căci, după cum a spus Domnul, cei care-și curatesc trupul și sunt pururea veghetori prin privirea trează a sufletului lor văd vedeniile dumnezeieșți ale lumînării și primesc de aici arvună binelui ce nu se ia de la ei.

  Zosima zicea că din pântecele maicii sale, că să spun așa, a fost hotărât pentru viață de mănăstire; iar aici și-a îndeplinit pustniceasca să cale până la al cincizeci și treilea an al viețîi. După această însă, după spusele sale, a fost tulburat de gândul că ar fi întru toate desăvârșit și că n-ar avea nevoie să învețe ceva de la altul. Și după mărturisirea să gândea întru sine astfel:

 Se află oare, vreun monah pe pământ, care poate să mă învețe un chip nou de pustnicie, pe care să nu-l cunosc și nu l-am făcut, sau să fie în stare să mă ajute cu ceva? Se găsește, oare, vreun bărbat, din cei care trăiesc înțelepțește în pustie, care să mă întreacă în ce privește fapta și contemplația?

 Pe când spunea bătrânul acestea, i s-a arătat cineva și i-a spus: 

 Zosima, bine te-ai nevoit, atât cât era cu puțînță unui om, și bine ai dus la capăt pustnicescul drum. De altfel nu este nimeni între oameni care să fie desăvârșit. Dar lupta ce-ți stă în față este mai mare decât cea dusă până acum, deși n-o cunoșți. Că să știi însă că sunt încă și multe alte cai spre mântuire, ieși, întocmai că și Avraam, acel vrednic de respect între patriarhi, din pământul neamului tău și din casă părintelui tău și du-te la mănăstirea ce se află lângă răul Iordanului.

  Îndată bătrânul, ascultând de porunca, a ieșit din mănăstirea în care monahiceste din pruncie vietuise. Și ajungând la Iordanul cel între râuri sfânt, a fost condus de cel ce i-a poruncit în acea mănăstire, în care Dumnezeu a hotărât să fie. Bătând cu mâna în poartă mănăstirii i-a ieșit întru întâmpinare mai întâi monahul însărcinat cu pază porțîi. Portarul l-a dus la stareț. Iar el, când l-a văzut cu haina și chipul cuvioșiei și că-i face metania obișnuită monahilor, după ce i-a dat binecuvântarea, l-a întrebat: 

 De unde vii, frate? Pentru care pricina ai venit la noi, niște sărmani călugări?.

 Să spun de unde am venit, a răspuns Zosima, nu mi-e de folos; dar pentru folosință am venit, Părinte! Am auzit despre voi slăvite și vrednice de laudă lucruri, cu puțînță să apropie sufletul de Hristos, Dumnezeul nostru.

 Dumnezeu, frate, a zis către el starețul, este singurul care vindecă neputință omenească, și El însuși și pe ține, și pe noi ne va învață dumnezeieștile Sale voi și ne va îndrumă să facem cele ce se cuvine. Omul nu poate fi de folos omului, decât numai să ia aminte fiecare totdeauna de sine și să lucreze cu minte trează ceea ce trebuie, dobandind ajutor, în cele ce face, pe Dumnezeu. Dar dacă, după cum ai spus, dragostea lui Dumnezeu te-a mănat să ne vezi pe noi, smeriți călugări, atunci rămâi cu noi, dacă pentru această ai venit. Iar Pastorul cel Bun, Care Și-a dat sufletul pentru mântuirea noastră și cheamă oile Lui pe nume ne va hrăni pe noi toți prin harul Domnului.

 Acestea a spus starețul către Zosima; iar el a făcut iarăși metanie și a cerut binecuvântare; și după ce a răspuns: "Amin", a rămas în acea mănăstire.

 Zosima a văzut pe călugări strălucind în fapte și în contemplație, slujind Domnului. Cântărea era necontenită, privegherea tot timpul nopțîi, iar în mâini aveau neîntrerupt lucrul și în gură psalmi. Cuvânt deșert nu era printre ei. Grijă de lucrurile lumeșți nu se află la aceia. Veniturile ce se socotesc și se adună în fiecare an, și grijile cu privire la viață, griji care au în vedere un câștig bănesc, nici cu numele nu erau cunoscute de ei. Ci un singur lucru și cel dintâi era cel râvnit de toți, anume că fiecare din ei să fie mort cu trupul, după cum au și murit o dată și nu mai trăiesc pentru lume și pentru toate cele din lume. Hrană neterminată aveau cuvintele de Dumnezeu insuflate. Hrăneau însă și trupul, dar numai cu cele de trebuință, cu pâine și apă, pe cât era fiecare înflăcărat de dumnezeiască dragoste.

 Văzându-le pe acestea Zosima, după cum însuși a spus, se întărea foarte mult sufletește, pășind înainte spre desăvârșirea ce-i stătea în față și găsind împreună-lucrători care să lucreze în chip bun voia dumnezeiască.

 După ce au trecut multe zile, s-a apropiat timpul pregătirii pentru Sfântul și Marele Post. Atunci monahii se curateau mai dinainte pentru dumnezeiască patimă și pentru închinarea învierii lui Hristos. Porțile mănăstirii nu erau deschise niciodată, ci încuiate totdeauna pentru a face monahilor netulburată nevoință pustniceasca. Nici nu era voie să se deschidă porțile, afară numai dacă vreun monah ieșea pentru vreo mare trebuință. Locul era pustiu, iar celor mai mulți dintre monahii din vecini le era anevoie să ajungă aici din cauza drumului nu numai greu de străbătut, dar și necunoscut.

 În mănăstire se păstra din vechime o rânduiala. Socotesc din pricina acestei rânduieli Dumnezeu a adus pe Zosima la acea mănăstire. Care era rânduiala și cum se păzea, voi spune aici. În Duminică ce s-a obișnuit să se numească întâi din săptămânile Postului Mare, se savârsea Sfânta Liturghie că de obicei și fiecare se împărtășea cu preacuratele și de viață facatoarele Taine și mâncau puțîn, după cum era obiceiul. După această se strângeau toți în biserica și, făcându-se îndelungată rugăciune și multe metanii, călugării se îmbrățișau cu sărutare unii pe alțîi, sărutau și pe stareț, făcându-i metanie, și se rugau să le dea binecuvântarea, care să le fie de ajutor și de sfătuire în nevoințele ce le stăteau înainte.

După ce se săvârșeau acestea, se deschideau porțile mănăstirii și ieșeau toți din mănăstire cântând cu dulce glas: 

 Domnul este lumînarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul viețîi mele, de cine mă voi înfricoșa?

 Și celelalte stihuri ale psalmului. Ei lăsau de multe ori un paznic sau doi paznici la mănăstire; nu că să păzească averea ce se află înăuntru – căci călugării nu aveau ceva care ar fi putut fi luat de hoți –, dar că să nu lase biserica fără slujba dumnezeiască.

 Fiecare își lua de ale mâncării, după cum putea și după cum voia. Unul lua cu sine pâine pe măsură trebuinței trupului; altul, smochine; altul, finice; altul, legume uscate muiate în apă; altul, nimic, ci numai trupul lui și rasă cu care era îmbrăcat; se hrănea, de câte ori firea îl silea, cu ierburile ce cresc în pustie. Și era păzită această rânduiala și lege cu sfințenie de fiecare din ei: de a nu șți unul de altul cum se înfrânează și petrece celălalt. Îndată ce treceau Iordanul se despărțeau unii de alțîi. Puștiul era mare și nici unul nu se întâlnea cu altul. Dacă unul din ei vedea din depărtare venind pe altul spre el, se abătea din drum și se ducea în altă parte. Trăia pentru el și pentru Dumnezeu, cântând neîntrerupt psalmi și gustând din hrană pe care o avea la îndemână.

 Petrecând astfel toate zilele postului se întorceau la mănăstire în duminică dinaintea sărbătorii de viață facatoarei Învieri a Mântuitorului, duminică pe care Biserica a rânduit-o să se praznuiasca cu stâlpări. Atunci se întorceau fiecare, având rod al ostenelilor sale conștiința să, care cunoștea cum a lucrat și semințele căror osteneli a adunat. Și nimeni nu întreba pe celălalt cum sau în ce chip a purtat lupta ce i-a stat în față.

 Această era rânduiala mănăstirii și ea se îndeplinea în chip desăvârșit. Fiecare dintre ci când era în pustie lupta cu sine însuși sub îndrumarea lui Dumnezeu, fără să caute să placă oamenilor, și nici să arate că se înfrânează. Căci cele ce se fac de dragul oamenilor și cele ce se savarsesc pentru a plăcea oamenilor nu se poate spune că aduc vreun folos celui ce le savârseste, ci, dimpotrivă, mare pagubă.

 Atunci Zosima, potrivit obisnuitei oranduieli a mănăstirii, a trecut Iordanul, ducând cu sine puține ale mâncării pentru nevoia trupului și rasă cu care era îmbrăcat. Canonul sau de rugăciune și-l îndeplinea strabatand pustia; iar când trebuință trupului o cerea, gustă ceva.

 Noaptea dormea întinzându-se puțîn la pământ; se bucură de puțîn somn, acolo unde îl apucă seară. Dis-de-dimineață începea din nou să meargă, având totdeauna locuri aspre pentru mers. Și avea dorința – după cum spunea – să pătrundă în adâncul pustiei, cu nădejdea să găsească vreun părinte, în stare să-l ducă spre ceea ce dorea. Și își continuă drumul cu sârguința, că și cum ar fi zorit spre o locuința cunoscută și faimoasa. A mers așa cale de douăzeci de zile. Când a venit vremea amiezii s-a oprit puțîn din mers și, privind către răsărit, și-a făcut obișnuită rugăciune. Căci obișnuia la hotărâte ceasuri ale zilei să-și întrerupă anevoiosul mers și să se odihnească puțîn stand în picioare, că să cânte psalmi și să facă metanii. Așa își făcea el rugăciunea.

 Dar pe când cânta psalmi și privea la cer, cu o neîntreruptă privire, vede din colină din dreapta locului în care stă și se ruga, pe la ceasul douăsprezece, ivindu-se o umbră că un trup de om. Mai întâi s-a speriat și tremură din tot trupul, bănuind că vede o nălucire diavolească. După ce a făcut semnul crucii și a dat la o parte frică – căci rugăciunea i se terminase –, și-a întors privirile și vede în adevăr pe cineva mergând spre miazăzi. Vedenia era cu trupul gol, neagră la trup, înnegrită că din pricina arșiței soarelui; părul capului îi era alb că lână, dar și acesta puțîn, încât nu trecea mai jos de grumazul trupului. Când a văzut asta Zosima, s-a făcut de bucurie că o floare; și vesel de minunăția priveliștii, a început să alerge spre locul spre care se zorea și vedenia. Cu nespusă bucurie se bucură, căci în toată scurgerea acelor zile n-a putut să vadă chip omenesc, de animal sau de zburătoare, chip sau umbră pamanteasca, sau umbră vreunei viețuitoare. Caută deci să cunoască cine este vedenia și din ce loc, pentru că nădăjduia că va vedea mari lucruri.

 Vedenia însă, când a înțeles că Zosima vine de departe spre ea, a început să fugă și să alerge spre adâncul pustiei. Zosima, că și cum și-ar fi uitat de bătrânețe, ba încă nețînând seama nici de oboseală drumului, se îndrepta zorindu-se să ajungă pe cel ce fugea. Unul urmarea, celălalt era urmărit. Mersul lui Zosima însă era mai iute și încetul cu încetul a ajuns mai aproape de cel ce alerga. Când s-a apropiat încât putea să i se audă și vocea, a început Zosima să strige și să dea drumul cu lacrimi la astfel de strigăte: 

 Pentru ce fugi de mine, un bătrân și un păcătos? Așteaptă-mă, robule al lui Dumnezeu, orice ai fi, pentru numele lui Dumnezeu, pentru Care locuieșți în această pustie! Așteaptă-mă pe mine, neputinciosul și nevrednicul, pentru nădejdea pe care o ai în schimbul ostenelii tale. Stai și roagă-te și binecuvîntează pe bătrân pentru Dumnezeu, Căruia nu I-a fost scârbă de nimeni niciodată!

 Pe când Zosima înlăcrimat spunea aceste cuvinte, alergau amândoi spre un loc care avea înfățișarea unui pârâu uscat. Îmi dau cu părerea însă că acolo n-a fost niciodată pârâu –, căci cum s-ar găși un pârâu în acel loc? – ci că locul a dobândit de la natură o astfel de înfățișare.

 După ce-au ajuns amândoi la locul mai sus pomenit, făptură omenească ce fugea înaintea lui s-a coborât în vale și s-a urcat pe malul celălalt. Dar Zosima, obosit și nemaiputând să fugă, a stat pe celălalt mal al locului cu înfățișarea de pârâu. Și a adăugat lacrimi la lacrimi și plânsete la plânsete, încât tânguirile lui puteau să ajungă până departe. Atunci arătarea trupească de pe celălalt mal a rostit astfel de cuvinte: 

 Părinte Zosima, pentru Domnul, iartă-mă, dar nu pot să mă întorc și să mă arăt în față ta astfel. Sunt femeie și, după cum vezi, goală, iar rușinea trupului meu o am neacoperită. Dar dacă voieșți cu tot dinadinsul să dăruiești binecuvântare unei femei păcătoase, aruncă-mi rasă cu care ești îmbrăcat, că să-mi ascund cu ea neputință femeiască și să mă întorc spre ține și să primesc binecuvântările tale.

  Atunci cutremur și rătăcire a minții a cuprins pe Zosima – după cum spunea – când a auzit că-l cheamă pe nume. Căci bărbatul, fiind pătrunzător la minte și preaintelept în cele dumnezeieșți, cunoștea că dacă acea făptură n-ar fi fost luminată de harul profetic, negreșit că nu l-ar fi chemat pe nume pe el, pe care niciodată nu l-a văzut și despre care niciodată n-a auzit.

 Cu grabă deci a îndeplinit ce i s-a poruncit; și dezbracând haina veche și ruptă ce-o avea, i-a aruncat-o stand întors cu spatele. Iar ea a luat-o și și-a acoperit unele părți ale trupului, care trebuiau să fie acoperite mai mult decât altele.

După această se întoarse spre Zosima și-i zise: 

 Ce ți-a venit în minte, Părinte Zosima, de a vedea pe o femeie păcătoasă? Ce vrei să afli de la mine sau să vezi la mine, de nu ai pregetat să te obosești atât de mult?

 Zosima, inclinandu-și genunchii la pământ, cerea să fie binecuvântat după obicei, iar ea îi făcea metanie. Și amândoi se mișcau spre pământ, fiecare cerând să fie binecuvântat de celălalt. Nimic altceva nu se putea auzi de la amândoi decât "Binecuvîntează!".

După multă trecere de vreme, a spus femeia către Zosima: 

 Părinte Zosima, ție ți se cuvine să binecuvintezi și să te rogi pentru mine, căci tu eșți cinstit cu vrednicia preoției; tu de mulți ani stai în față sfântului altar și de multe ori ai săvârșit dumnezeieștile Taine.

  Cuvintele acestea i-au adus lui Zosima mai mare frică și neliniște. Bătrânul tremură, era plin de sudoare și suspină, iar glasul i se tăia. Și grai cu răsuflare greoaie și întreruptă: 

 Este lămurit, duhovnicească maică, din felul tău de viață, că te-ai apropiat de Dumnezeu și că în cea mai mare parte ai murit pentru lume. Dar mult mai lămurit este harul dat ție, pentru că m-ai chemat pe nume și m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Dar pentru că harul nu se cunoaște din vredniciile pe care le are cineva, ci este obișnuit să fie cunoscut din darurile sufleteșți, pentru aceea, pentru Domnul, binecuvîntează-mă și roagă-te pentru mine, care am nevoie de ajutorul tău.

  Supunându-se deci staruintei bătrânului, femeia a zis: 

 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care se îngrijește de mântuirea oamenilor și a sufletelor!

Și după ce a zis Zosima: "Amin", s-au sculat amândoi din genunchi, iar femeia a zis bătrânului: 

 Pentru care pricina, omule, ai venit la mine păcătoasă? Pentru care pricina ai venit să vezi o femeie lipsită de orice virtute? Afară numai dacă harul Sfântului Duh nu te-a călăuzit să îndeplineșți cu timpul vreo slujba de trebuință trupului meu. Spune-mi cum viețuiesc creștinii astăzi? Cum cârmuiesc împărații? Cum este păstrată Biserica?

 În puține cuvinte, maică, a spus Zosima către ea, prin rugăciunile tale cuvioase, Hristos a dăruit tuturor pacea statornică. Dar primește rugăciunea nevrednică a bătrânului și roagă-te pentru toată lumea și pentru mine păcătosul, pentru că să nu-mi fie fără rod întinderea puștiului acestuia.

Ție ți se cuvine, părinte Zosima, i-a răspuns ea, să te rogi pentru mine și pentru toți. Căci, după cum ai spus, ai vrednicia preoțească și spre această ai fost randuit. Dar pentru că datori suntem să facem ascultare, voi îndeplini cu dragă inima porunca.

 După ce a spus acestea, s-a întors către răsărit și, ridicându-și ochii în sus și inaltandu-și mâinile, a început să se roage în șoaptă. Glasul ei nu se auzea lămurit, așa că Zosima n-a putut să înțeleagă nimic din rugăciunea ei. El stătea, după cum spunea, cu privirile aplecate la pământ, tremurând, fără să rostească ceva. Zosima s-a jurat luând pe Dumnezeu martor de cele spuse, că, ridicându-și puțîn ochii de la pământ, a văzut-o în timpul rugăciunii ei înălțată cu un cot de la pământ, încât se ruga stand în văzduh. Când a văzut această, l-a cuprins mai mare frică și puternică neliniște; nu îndrăznea să rostească ceva, ci spunea numai el însuși: "Doamne miluiește!". În timp ce bătrânul stă la pământ, un gând de sminteală i-a trecut prin minte. 

Oare nu cumva este un duh rău și se face că se roagă?

 După ce femeia și-a terminat rugăciunea, s-a întors, a ridicat pe călugăr și a zis: 

 Pentru ce, părinte, te tulbură gândurile și te sminteșți cu privire la mine, că sunt duh și că mă prefac că mă rog? Fii deplin încredințat, omule, că femeie păcătoasă sunt și am fost de altfel întărită cu Sfântul Botez. Nu sunt duh, ci pământ și țărână și, într-un cuvânt, trup care n-a gândit nimic duhovnicesc.

 Spunând acestea și-a pecetluit cu semnul crucii fruntea, ochii, buzele și pieptul, zicând astfel: 

 Dumnezeu, Părinte Zosima, să ne izbăvească de cel rău și de laturile lui, căci mare este puterea diavolului împotriva noastră.

  Când bătrânul a auzit și a văzut acestea, s-a aruncat la pământ și a cuprins cu mâinile picioarele ei, spunând cu lacrimi: 

 Te jur, în numele lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a născut din Fecioara, pentru Care goliciunea această o porți, pentru Care ți-ai istovit trupul acesta, să nu ascunzi nimic robului tău, cine eșți, de unde, de când și în ce chip ai locuit în pustia această. Nimic să nu ascunzi din faptele tale, ci pe toate să le povesteșți, că să faci cunoscute mărețiile lui Dumnezeu. Căci după cum este scris, ce folos are înțelepciunea ascunsă și comoară îngropată? Spune-mi toate, pentru Domnul. Nu mi le vei spune pentru laudă sau pentru fală, ci că să mă incunostiintezi pe mine, păcătosul și nevrednicul. Cred în Dumnezeu pentru Care trăieșți și ai viețuit, că pentru această am fost călăuzit în puștiul acesta, că Domnul să facă cunoscute faptele tale. Nu este în puterea noastră a ne împotrivi judecăților lui Dumnezeu. Căci, dacă n-ar fi fost bineplăcut lui Hristos Dumnezeul nostru că să fii cunoscută de mine și să se știe cum te nevoiesti, n-ar fi îngăduit să fii văzută de cineva și nici pe mine nu m-ar fi întărit să merg atâta cale, pe mine, care niciodată n-am voit și nici n-am putut să ies din chilia mea.

După ce părintele Zosima a spus acestea și mai multe altele, femeia l-a sculat de la pământ și i-a spus: 

 Mă rușinez, părintele meu, să-ți spun rușinea faptelor mele. Iartă-mă, pentru Domnul. Dar de vreme ce ai văzut trupul meu gol, atunci să-ți dezgolesc și faptele mele, că să cunoșți de câtă rușine și întinăciune este plin sufletul meu. Nu din pricina de a nu mă laudă, după cum socoteai, n-am voit să-ți povestesc faptele mele – căci cu ce am a mă laudă eu, care am fost vas ales al diavolului? Știu însă că, dacă voi începe să-mi povestesc viață, vei fugi de mine, cum fuge cineva de șarpe, și nu vei suferi să auzi faptele nebune săvârșite de mine. Ți le spun, fără să las ceva deoparte. Dar mai întâi, te jur, să nu încetezi de a te ruga pentru mine, că să găsesc milă în ziua judecății.

 STAREA A DOUĂ

 Și în timp ce bătrânul lacrimă fără încetare, femeia a început povestirea vieții ei, grăind așa: 

 Eu, frate, sunt de loc din Egipt. Pe când eram de doisprezece ani și trăiau părințîi mei, am lepădat dragostea față de ei și m-am dus în Alexandria. Mi-e rușine să mă gândesc cum de la început mi-am stricat fecioria și cât de neînfrânta și nesățioasă îmi era patimă împreunării. Dar este mai cinstit că să ți-o spun acum. Această ți-o voi istorisi pe scurt, că să cunoșți firea mea pătimașă și dorul meu după plăceri. Timp de mai bine de șaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrabalarii. Și pe adevăr mă jur, nu pentru plata, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. Acest chip – de a-mi satisface dorința în dar – l-am născocit pentru a face să atrag luarea aminte a cator mai mulți asupra mea. Iarăși să nu crezi cumva că nu luăm bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam că o cerșetoare și adeseori torceam câlți. Aveam însă o poftă nesățioasă și o dorința neînfrânta de a mă tavali în noroi. Această socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul.

Ducând deci o astfel de viață, văd într-o vara mulți bărbați din Libia și din Egipt alergând spre mare. Am întrebat pe unul care se află atunci întâmplător lângă mine: (Unde se zoresc oare bărbațîi aceștia care aleargă?).

Acela mi-a răspuns: 

 Se duc cu toțîi la Ierusalim de sărbătoarea Înălțării cinstitei Cruci, care se prăznuiește peste puține zile.

 Oare, nu mă vor lua și pe mine, i-am spus aceluia, dacă voi vrea să-i urmez?

 Dacă ai bani de drum și de hrană, nu te împiedică nimeni.

În adevăr, frate, i-am spus, n-am bani nici de drum și nici de hrană. Dar mă duc și cu și mă urc în una din corăbiile pe care le-au tocmit și mă vor hrăni, chiar dacă nu vor. Trup am, și-l voi da în locul banilor de drum.

Pentru această am voit să plec – și-ți cer iertare, părintele meu – pentru că să am mai mulți îndrăgostiți la cheremul patimii mele. Ți-am spus, Părinte Zosima, să nu mă sileșți să-ți spun nerușinarea mea. Mă cutremur. Știe Domnul că te pangaresc și pe ține și văzduhul cu vorbele mele.

Zosima, udând pământul cu lacrimi, i-a răspuns: 

 Spune, pentru Domnul, maică mea! Spune! Să nu întrerupi firul unei asemenea povestiri folositoare.

 Iar ea, reluând povestirea, a adăugat acestea:

 Așadar, acel tânăr a plecat râzând când a auzit nerușinarea cuvintelor mele. Eu însă, aruncând furcă pe care o purtăm – căci se întâmplă s-o port din când în când –, am alergat la mare, acolo unde vedeam că se zoresc oamenii. Și văzând pe câțiva tineri, cam zece la număr sau chiar mai mulți, ce stăteau pe țărm (bănuiesc că așteptau pe alți tovarăși de călătorie, căci cei care veniseră înainte se urcaseră în corăbii) cu trupurile și mișcările pline de viață și de putere și părându-mi-se indestulatori pentru scopul ce urmăream, am sărit cu nerușinare, după cum îmi era obiceiul, în mijlocul lor. "Luați-mă și pe mine, le-am spus, unde plecați și nu va voi fi nefolositoare". După ce am spus și alte cuvinte mai nerușinate, i-am pornit pe toți pe ras. Dar când au văzut stăruință mea în nerușinare, m-au luat și m-au dus în corabia pe care o aveau tocmită – căci între timp au venit și aceia din pricina cărora stăteau pe țărm. Din această clipă am început călătoria pe mare.

Iar cele ce-au urmat după această, cum ți le voi poveșți, omule? Ce fel de limba le va rosti sau ce auz va primi faptele săvârșite în corabie în timpul călătoriei? Cum îți voi povești faptele pe care i-am silit să le facă nenorocițîi împotriva voinței lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune și din cele ce nu se pot spune, pentru care să nu fi fost învățătoare acelor nenorociți. Eu, părintele meu, mă minunez cum de n-a înghițit marea destrabalarile mele. Cum de nu și-a deschis pământul gură și nu m-a cufundat de vie în iad pe mine, care am prins în lături atâtea suflete. Bănuiesc însă că Dumnezeu caută pocăînță mea, căci nu vrea moartea păcătosului; El este îndelung-Răbdător și așteaptă întoarcerea.

Cu astfel de sârguința am ajuns în Ierusalim. Iar în zilele petrecute în oraș, înainte de sărbătoare, am făcut fapte la fel cu celelalte, dar mai vârtos, și mai rele, căci n-am fost îndestulată cu tinerii pe care i-am avut pe mare și mi-au slujit pe cale, ci m-am folosit și de mulți alțîi, locuitori din Ierusalim și străini, strangandu-i pentru același scop.

Când a sosit sfânta sărbătoare a Înălțării Crucii, eu umblăm că și mai înainte de colo-colo, că să pescuiesc sufletele tinerilor. Foarte de dimineață însă am văzut pe toți că aleargă la biserica. Am plecat și eu mergând împreună cu cei care se grăbeau și am ajuns o dată cu ei în pridvorul bisericii. Când a venit timpul dumnezeieștii Inaltari, mă impingeam în mulțime silindu-mă să întru împreună cu poporul. Și m-am apropiat eu ticăloasă cu multă trudă și năduf de ușa prin care se putea întră în biserica, unde se arată lemnul de viață făcător. Când să pășesc pragul ușîi, toți ceilalți au intrat neimpiedicati; pe mine însă m-a oprit o putere dumnezeiască, neîngăduindu-mi să întru. Iarăși am încercat; dar am fost respinsă și m-am văzut din nou stand singură în pridvor. Socotind că din pricina slăbiciunii femeieșți s-a întâmplat această, m-am amestecat iarăși cu alții și mă sileam pe cât puteam, făcându-mi loc cu coatele și mă impingeam. Dar m-am ostenit în zadar. Când nemernicul meu picior a călcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalți fără să împiedice pe cineva, numai pe mine nefericită nu mă primea, ci o putere mare m-a împiedicat, întocmai că o mulțime oranduita de ostași, căreia i s-a poruncit să-mi închidă intrarea. Și am rămas iarăși în pridvor.

După ce am făcut și am pătimit această de trei și de patru ori, am obosit și nu mai aveam putere nici să mă împing, nici să mă îndes, căci trupul meu ostenise foarte tare din pricina inghesuielii. M-am întors deci, am plecat și am stat în colțul curțîi bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea.

Am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adâncul inimii mele. Pe când plângeam, văd, deasupra locului în care stăteam se află icoană Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și am zis uitându-mă către ea cu statornicie: "Fecioara Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuviincios și binecuvântat că eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoană ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul și sufletul curate și neintinate. Este drept să fiu urâtă eu, pierdută, de ține, care eșți curățenia, și să te dezguști de mine. Dar de vreme ce după cum am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai născut, pentru această S-a făcut om, că să cheme pe păcătoși la pocăînță, ajută-mi mie, singură care n-am pe cineva într-ajutor. Poruncește să mi se îngăduie să întru în biserica. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care s-a răstignit Dumnezeul cel născut din ține, Care Și-a dat propriul Sau sânge preț de răscumpărare pentru mine. Poruncește, stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din ține te dau chezasuitoare că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare rușinoasă, iar, după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu că o chezasuitoare a mântuirii melc mă vei povățui și mă vei îndrumă".

După ce am spus acestea, am căpătat prin ardoarea credinței un fel de încredințare, și, având deplină nădejde în milostenia Născătoarei de Dumnezeu, m-am mișcât din locul unde am stat și mi-am făcut rugăciunea. Am venit iarăși și m-am amestecat cu cei care intrau. Nu mai era nimeni care să mă dea îndărăt, nimeni care să mă împiedice să mă apropii de ușa prin care se întră în biserica. Frică m-a cuprins și mirare; eram cu totul zdruncinată și tremuram. Când am ajuns la ușa sigilată până atunci pentru mine, toată puterea care la început m-a împiedicat acum, îmi înlesnea dinainte intrarea. Astfel am intrat fără osteneala; astfel am ajuns înăuntrul celor sfinte. Am fost învrednicita cu vederea facatoarei de viață Cruci, am văzut Tainele lui Dumnezeu și eram gata să primesc pocăînță. După ce eu, nenorocită, m-am aruncat la pământ și m-am închinat acelui loc sfânt, am alergat ieșind, zorindu-mă spre chezasuitoarea mea.

Când am ajuns în acel loc în care a fost scris zapisul făgăduinței, mi-am plecat genunchii înaintea pururea Fecioarei și Născătoarei de Dumnezeu și am spus aceste cuvinte: "Tu, stăpână preabună, ți-ai arătat față de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugăciunile unei nevrednice. Am văzut slavă pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduți. Slavă lui Dumnezeu care primește prin ține pocăînță păcătoșilor! Dar ce voi gândi mai mult sau ce voi rosti eu, păcătoasă? Este timpul, stăpână, să fie îndeplinită făgăduință pe care am făcut-o. Îndrumează-mă acum unde poruncești. Fii acum învățătoarea mântuirii mele, povatuindu-mă pe calea care duce la pocăînță".

Și zicând acestea, am auzit din depărtare un glas: 

 Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găși. 

 Ascultând această voce și fiind încredințată că această pentru mine s-a întâmplat, am strigat cu lacrimi și am zis Născătoarei de Dumnezeu: 

 Stăpână, stăpână, nu mă părăși!

După ce am strigat acestea, am ieșit din curtea bisericii.

Când am ieșit, un om m-a văzut și mi-a dat trei monede, zicandu-mi: 

 Primește-le pe acestea, maică!

 Le-am luat, am cumpărat cu ele trei pâini și le-am socotit drept pâini ale binecuvântării. Și am întrebat pe negustorul care mi-a vândut painile:

 Care este, omule, calea care duce la Iordan?

 Aflând poartă orașului care duce spre părțile acelea, am ieșit alergând și mergeam lacrimand. Din întrebare în întrebare am ajuns. După ce am mers toată ziua – căci era pe la ceasurile nouă dimineață, după cât bănuiesc, când am văzut Crucea –, am ajuns pe la apusul soarelui la biserica Sfântului Ioan Botezătorul care se află alături de Iordan. Închinându-mă mai întâi în biserica, m-am coborât îndată la Iordan și mi-am spălat față și mâinile cu apă aceea sfânta. După aceea m-am împărtășit în biserica Inaintemergatorului cu preacuratele și de viață facatoarele Taine. Am mâncat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan și m-am culcat noaptea pe pământ. A două zi de dimineață am trecut pe malul celălalt cu o mică barcă pe care am găsit-o acolo. Și iarăși m-am rugat de îndrumătoarea mea să mă călăuzească acolo unde îi este cu bună plăcere.
Așa am ajuns în acest pustiu. De atunci până astăzi m-am depărtat fugind. Sălășluiesc în această pustie, așteptând pe Dumnezeul meu, Care mântuiește de deznădejde și de vifor pe cei care se întorc la El.

 Câți ani sunt, maică mea, i-a spus Zosima, de când sălășluieșți în acest pustiu?

După cât bănuiesc, a răspuns femeia, sunt patruzeci și șapte de ani de când am ieșit din orașul sfânt.

 Și ce ai găsit sau ce ai avut că hrană, maică mea?

Am trecut Iordanul ducând cu mine două pâini și jumătate. Acestea, încetul cu încetul, uscandu-se s-au împietrit și în câtva vreme mancandu-le le-am terminat.

 Și astfel ai petrecut cu ușurință scurgerea atâtor ani, fără să te tulbure marea schimbare ce s-a săvârșit cu ține?

M-ai întrebat acum, părinte Zosima, i-a răspuns femeia, un lucru de care mă cutremur să și vorbesc. Căci dacă îmi voi aminti atât de multele primejdii pe care le-am suferit și de gândurile care cumplit m-au tulburat, mă tem că nu cumva să fiu iarăși cuprinsă de ele.

 Să nu lași nimic, maică mea, a grăit Zosima, din ceea ce ai să-mi vesteșți. Căci te-am întrebat de acestea pentru că să mi le arăți pe toate, fără să lași ceva de o parte.

 Crede-mă, părinte, i-a zis că, că am petrecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele nebuneșți că și cu niște fiare sălbatice. Când încercăm să gust din hrană, doream carnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutură de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Întră însă în sufletul meu și poftă necugetată a cântecelor desfrânate, tulburandu-mă chinuitor să cant cântecele drăceșți pe care le-am învățat. Dar eu îndată lăcrimăm și-mi loveam pieptul cu mâinile și-mi aduceam aminte de făgăduință ce-am făcut-o când am plecat în pustie. Mă duceam cu mintea la icoană Nascatoarei de Dumnezeu, chezasuitoarea mea, și plângeam în față ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele care atacau astfel nenorocitul meu suflet. După ce lăcrimăm îndeajuns și-mi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumina care strălucea împrejurul meu. Și din această clipă, peste potopul de gânduri venea o liniște statornică.

Dar cum îți voi poveșți, părinte, gândurile mă mânau iarăși la desfranare. Foc se aprindea înlăuntrul nefericitei melc inimi; toată mă ardea și mă atâta spre poftă împreunării. Îndată ce însă un gând că acesta mă atacă, mă aruncăm la pământ și udăm pământul cu lacrimi, socotind că apare chezasuitoarea mea, că o paratoare în față mea, calcatoarea de lege, și ceream pedeapsa pentru călcarea făgăduinței. Nu mă sculăm de la pământ – se și întâmplă să stau la pământ zi și noapte – până ce nu mă lumina acea dulce lumina și-mi alungă gândurile ce mă tulburau. Ochiul gândirii mele deci îl îndreptăm totdeauna, fără încetare, spre chezasuitoarea mea, rugând-o să fie într-ajutor aceleia care trecea prin atâtea primejdii în nesfârșitul puștiului. Și aveam un ajutor și un apărător spre pocăînță. Așa am petrecut vreme de șaptesprezece ani, luptându-mă cu mii de primejdii. Dar din acea vreme și până astăzi, ajutatoarea mea a fost lângă mine în toate, călăuzindu-mă prin toate.

N-ai avut nevoie de hrană sau de îmbrăcăminte?, i-a zis Zosima.

 După ce am sfârșit acele pâini, precum ți-am spus mai înainte, m-am hrănit timp de șaptesprezece ani cu verdețuri și cu altele ce se găseau în pustie. Iar îmbrăcămintea pe care am avut-o când am trecut Iordanul s-a sfâșiat, rupându-se. Am suferit mare chin și din pricina frigului, dar și din pricina căldurii. Din cauza arșiței ardeam, iar din pricina gerului înghețăm și tremuram, așa că de multe ori cădeam la pământ și rămâneam aproape fără suflare și nemișcâtă. M-am luptat deci cu multe și felurite nevoi și ispite nenorocite.

Din acel timp însă și până acum puterea lui Dumnezeu a păzit în multe chipuri păcătosul meu suflet și smeritul meu trup. Căci am dobândit o hrană neimputinata –nădejdea mântuirii melc –, gândindu-mă numai de la câte rele m-a mântuit. Mă hrănesc și mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care ține toate. Nu numai cu pâine va trăi omul, iar cei care au lepădat îmbrăcămintea păcatului cu piatră s-au îmbrăcât, dacă n-au avut acoperământ.

 Când a auzit Zosima că a amintit și citate din Scriptură, din cărțile lui Moise, din Iov și din cartea Psalmilor, i-a spus: 

 Ai citit cartea Psalmilor, maică mea, sau alte cărți?

 Când a auzit acestea, a zâmbit și a zis bătrânului: 

 Crede-mă, omule, că n-am văzut de când am trecut Iordanul pe alt om decât astăzi, chipul tău. Dar nici fiară sălbatică sau altă viețuitoare n-am zărit de când sunt în acest pustiu. Iar carte n-am învățat niciodată. Nici n-am auzit pe cineva cântând sau citind psalmi. Cuvântul lui Dumnezeu însă, Care este viu și lucrător, da omului cunoștință.

Aici este sfârșitul povestirii mele. Și fac și acum ceea ce am făcut când am început povestirea: te jur și acum, pe întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine păcătoasă.

 După ce a spus acestea și și-a sfârșit aici povestirea, s-a pornit să facă metanii.

Bătrânul a strigat iarăși cu lacrimi: 

 Binecuvântat este Dumnezeu, Care a făcut lucruri mari și minunate, slăvite și neobișnuite, cărora nu este număr. Binecuvântat este Dumnezeu, Care mi-a arătat cât de multe lucruri dăruiește celor care se tem de El. Cu adevărat, Doamne, n-ai părăsit pe cei care Te caută pe Ține.

Femeia însă nu i-a îngăduit bătrânului deloc să facă metanie, ci i-a zis: 

 Te jur pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, omule, să nu spui la nimeni nimic din cele ce-ai auzit, până când Dumnezeu mă va lua de pe pământ. Acum mergi în pace; iar în anul ce vine mă vei vedea iarăși pe mine, și eu pe ține, păzit fiind de harul lui Dumnezeu. Fă dar, pentru Domnul, ceea ce îți poruncesc acum. În Sfântul și Marele Post al anului viitor să nu treci Iordanul, după cum obișnuiți să faceți în mănăstire.

 Zosima s-a minunat când a auzit că-i vestește și rânduiala mănăstirii. N-a spus nimic altceva decât: 

Slavă lui Dumnezeu care a dat haruri mari celor care-L iubesc pe El.

Femeia i-a grăit: 

 Rămâi, părinte, după cum am spus, în mănăstire. Căci chiar dacă vei voi să ieși, nu-ți va fi cu putință. Iar în sfânta seară a Cinei celei de Taină, ia trupul și sângele de viață făcător al lui Hristos într-un vas sfințit vrednic de asemenea Taine, și adu-mi-le. Să stai cu ele pe malul Iordanului, care se învecinează cu locuințele omeneșți. Eu voi veni acolo că să mă împărtășesc cu darurile de viață făcătoare. N-am mai avut parte de această sfințenie de când m-am împărtășit în biserica Inaintemergatorului, înainte de a trece Iordanul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestăpânită. Pentru aceea cer și mă rog să nu treci cu vederea cererea mea, ci adu-mi negreșit asemenea Taine de viață făcătoare și dumnezeiești, în același timp în care Domnul a făcut părtași pe ucenici dumnezeieștii Cine. Iar părintelui Ioan, starețul mănăstirii în care locuiești, spune-i această: Ai grijă de ține și de turmă ta, căci se petrec acolo unele lucruri care au nevoie de îndreptare. Nu vreau însă că să i le spui acum acestea, ci când îți va îngădui Domnul.

După ce-a spus bătrânului cuvintele acestea și după ce a zis: 

Roagă-te pentru mine!

 A fugit iarăși în adâncul pustiei. Zosima și-a plecat genunchii, s-a închinat locului în care au stat picioarele ei și slăvind și binecuvantand pe Hristos, Dumnezeul nostru, s-a întors bucurându-se cu sufletul și cu trupul. Străbătând din nou acea pustie a ajuns la mănăstire în ziua în care obișnuiau să se întoarcă monahii acolo.

În anul acela Zosima a ținut pe toate sub tăcere și n-a îndrăznit să spună nimănui nimic din cele ce-a văzut. În sinea să însă se ruga lui Dumnezeu să-i arate iarăși chipul acela dorit. Se mâhnea și se întrista, gândindu-se la lungimea anului și voia că anul să se facă de-o zi, de era cu putință. Iar când a sosit Duminică de la începutul Sfințitului și Marelui Post, toți ceilalți au ieșit îndată, cântând obișnuită rugăciune, dar pe el l-a apucat o boală cu fierbințeli și l-a silit să rămână în mănăstire. Atunci Zosima și-a amintit de cuvintele cuvioasei: 

Chiar dacă vei voi să ieși din mănăstire, nu-ți va fi cu putință. 

După trecerea câtorva zile, s-a sculat din boală și a rămas mai departe în mănăstire.

Când monahii s-au întors iarăși și s-a apropiat seară Cinei celei de Taină, Zosima a făcut cum i s-a poruncit. Într-un potir mic a luat curatul trup și cinstitul sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, iar într-un paneras a pus smochine, finice și puțînă linte muiată în apă. A plecat deci când s-a făcut seară târziu și s-a așezat pe malul Iordanului, așteptând sosirea cuvioasei. Sfințită femeie zabovea. Zosima însă n-a adormit, ci privea cu stăruință spre pustie, așteptând să vădă ceea ce dorea să vădă. Și pe când stă jos, zicea bătrânul în sinea să: 

 Oare, nu cumva eu nevrednicul am împiedicat-o să vină? Oare, nu cumva a venit și, pentru că nu m-a găsit, s-a întors iarăși?

 Zicând acestea a început să plângă cu suspine. A ridicat apoi ochii către cer și a rugat pe Dumnezeu, zicând: 

 Să nu mă lipsești, Stăpâne, să văd iarăși ceea ce ai îngăduit să văd! Să nu plec gol, ducând cu mine mustrarea păcatelor mele!

 Sfârșind rugăciunea cu lacrimi, a trecut la alt gând, căci zicea întru sine: 

Dar ce va fi chiar dacă va veni? Nu este nici o barcă. Cum va trece Iordanul și cum va veni la mine? Vai de mine, nevrednicul! Vai de mine, nefericitul! Cine m-a lipsit, în adevăr, de un asemenea bine?

 Pe când bătrânul gândea acestea, iată a venit și cuvioasă femeie. Ea stătea de partea cealaltă a Iordanului, de unde și venea. Zosima s-a sculat, bucurându-se, veselindu-se și slăvind pe Dumnezeu. Și iarăși s-a muncit cu gândul că n-ar putea să treacă Iordanul. O vede însă că înseamnă Iordanul cu semnul cinstitei cruci – căci, după cum spunea, în noaptea aceea era luna plină – și, odată cu facerea semnului crucii, a pășit pe apă și mergea pe deasupra apelor, îndreptându-se către el.

Zosima voia să-i facă metanie, dar l-a oprit strigând, pe când mergea încă pe apă: 

 Ce faci, părinte? Eșți preot, și țîi în mâna și Tainele dumnezeieșți!

 Zosima a dat ascultare vorbelor ei. Când a ajuns la uscat, a zis către bătrân: 

Binecuvîntează, părinte, binecuvîntează!

 El a răspuns tremurând – căci îl cuprinsese spaima la vederea aceea prea minunată:

 Cu adevărat Dumnezeu nemincinos este, căci El a făgăduit că cei care se curatesc pe ei înșiși se vor asemăna lui Dumnezeu, atât cât este cu putință. Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care n-ai îndepărtat rugăciunea mea și milă Ta de la robul Tău. Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care mi-ai arătat prin această roabă a Ta cât de mult mă depărtez de desăvârșire.

Și după ce a spus acestea, femeia i-a cerut să rostească sfântul Simbol al credinței și rugăciunea "Tatăl nostru". După ce a îndeplinit acestea și s-a sfârșit rugăciunea, a dat bătrânului obișnuită sărutare a dragostei. Și astfel s-a împărtășit cu Tainele de viață făcătoare. Apoi și-a ridicat mâinile spre cer, a suspinat cu lacrimi și a strigat așa: 

 Acum liberează pe roabă Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta!

După aceea a spus bătrânului: 

 Iartă-mă, părinte, dar îndeplinește altă dorința a mea. Acum du-te în mănăstire, păzit fiind de harul lui Dumnezeu. În anul următor vino iarăși la acel pârâu unde m-ai întâlnit mai înainte. Vino, negreșit, pentru Domnul, și mă vei vedea din nou, după cum vrea Domnul.

 Dacă ar fi fost cu putință, i-a răspuns el, să te urmez de acum înainte și să-ți văd mereu cinstită ta făță! Îndeplinește însă o singură cerere a bătrânului, și gustă puțînă mâncare din cele ce ți-am adus aici. 

 La aceste cuvinte îi arată ce avea în paneras. Ea și-a atins vârful degetelor de linte, a luat trei boabe, le-a dus la gură, spunând că ajunge darul Duhului pentru a păstra neîntinată ființă sufletului. Spunând acestea, a zis din nou către bătrân:

 Pentru Domnul, roagă-te, roagă-te pentru mine și adu-ți aminte de mine, ticăloasă!

 Zosima s-a atins de picioarele ei și i-a cerut să se roage pentru Biserica, pentru lume și pentru el. După aceea, cu lacrimi, l-a lăsat și a plecat, în timp ce el suspină și se tanguia. Căci în adevăr nu îndrăznea s-o oprească pe cea cu neputință de oprit. Ea, însemnând din nou Iordanul, a călcat pe ape, și mergând pe deasupra lor, a trecut că și mai înainte. Bătrânul s-a întors cuprins de bucurie și de frică multă. Se dojenea însă că n-a căutat să afle numele cuvioasei. Dar nadajduia să-l afle în anul următor.

După trecerea anului, s-a dus iarăși în pustie săvârșind toate, adică după obicei, și alergând la acea minunată priveliște. Mergând de-a lungul pustiei a dat de unele semne care-i arătau că a găsit locul căutat. Și se uită în dreapta și în stânga, plimbându-și privirea în toate părțile, că un vânător prea iscusit, care vrea să știe unde va vană animalul cel bun. Dar când a văzut că nu se mișcă nimic de nicăieri, a început iarăși să verse lacrimi și, ridicându-și privirea către cer, s-a rugat spunând:

Arată-mi, Doamne, comoară Ta nepângărită, pe care ai ascuns-o în pustie. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul în trup, de care nu este vrednică lumea!

 După ce s-a rugat astfel, s-a dus la locul care avea chipul unui pârâu și a văzut în partea dinspre răsăritul soarelui pe cuvioasă zăcând moartă. Mâinile îi erau așezate pe piept, iar trupul îi era așezat îndreptat cu făță către răsărit. Alergând Zosima spre ea, a spălat picioarele fericitei cu lacrimi, căci nu îndrăznea să atingă altă parte a trupului.

 După ce a plâns îndelungat și a rostit psalmi potriviți cu timpul și cu fapta, a făcut o rugăciune de îngropare. Apoi a spus în el însuși: 

 Se cuvine, oare, să îngrop trupul cuvioasei? Oare, nu-i va displăcea cuvioasei această fapta?

 Pe când zicea această, vede o însemnare scrisă pe pământ, care glăsuia astfel: 

 Îngroapă, părinte Zosima, în acest loc trupul smeritei Maria. Da țărânei țărână. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine. M-am săvârșit în luna lui Farmuti, după numărătoarea egiptenilor, iar după români, aprilie, chiar în noaptea Patimii celei mântuitoare, după împărtășirea Cinei celei de taină și dumnezeieșți.

  Când a citit bătrânul aceste cuvinte s-a bucurat că a aflat numele cuvioasei. A aflat apoi că îndată după ce s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine pe malul Iordanului, s-a dus numaidecât la locul în care s-a săvârșit. Și calea pe care a străbătut-o Zosima, obosind, douăzeci de zile, Maria a făcut-o într-un ceas. Îndată apoi s-a dus către Dumnezeu.

După ce a slăvit pe Dumnezeu și a udat cu lacrimi trupul ei, a zis: 

 Este timpul, smerite Zosima, că să savarsesti ce ți s-a poruncit. Cum vei face groapă nefericitule, căci n-ai nimic în mâini potrivit pentru asta!

Spunând această, a văzut la mică depărtare un lemnisor aruncat în pustie, pe care l-a luat și a început să sape. Pământul fiind uscat, n-a ascultat de bătrânul care se ostenea. Zosima a obosit, udandu-se tot de sudoare. Și oftând din adâncul inimii, și-a ridicat ochii și a văzut un leu stand alături de trupul cuvioasei și lingandu-i picioarele. Când a văzut fiară, s-a cutremurat, mai ales că și-a adus aminte de cuvintele Mariei care a spus că n-a văzut vreun animal sălbatic. A făcut deci semnul crucii, cu credință că puterea celei ce zace îl va păzi nevătămat. Leul a început să se apropie de bătrân, salutandu-l nu numai cu mișcările sale, dar și prin intenția pe care i-o arată.

Zosima a zis către leu: 

 De vreme ce, fiară, marea cuvioasă a îngăduit că să i se îngroape trupul, iar eu sunt bătrân și nu am putere să fac groapă, căci nu am sapă potrivită pentru această treaba, și apoi nu pot să mă întorc atâta cale că să aduc o unealtă potrivită, fă așadar cu ghearele tale ceea ce trebuie, că să dăm pământului trupul cuvioasei.

Și îndată, la cuvântul bătrânului, leul a făcut o groapă atât cât era de ajuns să îngroape trupul. După ce iarăși bătrânul a spălat cu lacrimi picioarele cuvioasei și după ce s-a rugat mult pentru toate, a acoperit cu pământ trupul ei. De făță era și leul. Trupul cuvioasei era gol că și mai înainte și nu avea nimic altceva decât acea haina ruptă pe care i-a aruncat-o Zosima, cu care Maria, cu față întoarsă, și-a acoperit unele părți ale trupului ei. După aceea au plecat amândoi: leul a plecat spre adâncul pustiei, că o oaie, iar Zosima s-a întors, binecuvântând și lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru.

Când a ajuns la chinovie, a povestit toate monahilor fără să ascundă ceva din cele ce a auzit și a văzut. Le-a povestit pe toate cu de-amănuntul de la început, încât toți se minunau de mărețiile lui Dumnezeu și au săvârșit cu frică și cu dor pomenirea cuvioasei. Iar Ioan, starețul mănăstirii, a găsit în mănăstire unele lucruri are aveau nevoie de îndreptare, pentru că nici în această să nu fie zadarnic cuvântul cuvioasei. Zosima s-a săvârșit în acea mănăstire, în vârstă de o sută de ani.

Monahii au istorisit prin viu grai din om în om, această povestire și ofereau pildă de obștească folosință celor care voiau să o asculte. Până azi n-am auzit de la nimeni că povestirea această este predată în scris. Eu, ceea ce am auzit din viu grai, aceea fac cunoscut prin această istorisire scrisă. Se poate întâmplă că și alții să fi scris viață cuvioasei și negreșit mai strălucit decât mine; o asemenea scriere la a mea cunoștință n-a venit. Am scris-o după puterea mea. N-am voit să atât altceva decât adevărul. Dumnezeu, Care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dansul, să dea că răsplată folosul celor care vor citi povestirea, iar pe cel care a poruncit să fie predată în scris să-l învrednicească a-l face părtaș stării și vredniciei acestei fericite, despre care vorbește povestirea, împreună cu toți care au bineplăcut Lui din veac, prin contemplație și fapte.

Să dăm și noi slavă lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor, că să ne învrednicească să dobandim milă în ziua judecății, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slavă, cinstea și închinăciunea, totdeauna, împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfantul și bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfânta Maria Egipteanca

 

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇