Împăratul smerit și Masa Legământului
Împăratul smerit, lauda ucenicilor, Paștile cel nou și taina Cinei.
Cuvântul Evangheliei după Luca 19,29-40; 22, 7-39
Întru acele zile, Domnul nostru Iisus Hristos, apropiindu-Se de Betfaghe și de Betania, la poalele Muntelui Măslinilor, a trimis pe doi ucenici, zicând să afle mânzul cel legat „pe care nimeni dintre oameni n-a șezut vreodată” și să-l aducă; iar de vor fi întrebați: „Pentru ce-l dezlegați?”, să răspundă: „Domnul are trebuință de el”.
Și, șezând Hristos pe mânz, mulțimea așternea hainele pe cale, iar ucenicii, cu bucurie mare, lăudau pe Dumnezeu: „Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer și slavă întru cei de sus.” Iar fariseii cârteau, cerând să tacă cei ce slăveau. Și Domnul a grăit cu putere: „Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga.”
Apoi, sosind ziua Azimelor, a trimis pe Petru și pe Ioan să pregătească Paștile. Și, șezând la masă, Domnul a zis: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea.” Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și a dat lor, zicând: „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea.” Și asemenea și paharul: „Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.”
Și a arătat trădarea ce se apropie, a potolit neînțelegerea despre „cine e mai mare”, a întărit pe ucenici în slujire, a prorocit lepădarea lui Petru și i-a dus, după obicei, spre Muntele Măslinilor.
„Domnul are trebuință de el” – mânzul inimii noastre
Mânzul cel neșezut de om poartă taină: este viața cea neîmblânzită, voia cea nestăpânită, inima ce n-a primit încă jugul cel bun al lui Hristos. Domnul nu cere ceea ce este deja al Său cu sila, ci cheamă prin cuvânt: „Domnul are trebuință de el.”
Și iată: când sufletul aude chemarea, se dezleagă din legăturile lui. Nu pentru ca să rămână slobod spre risipire, ci ca să se facă vas al Împăratului smerit. Căci Hristos nu intră cu trâmbițe lumești, nici cu cai de război, ci cu pași ai blândeții, șezând pe mânz, ca să ne învețe că împărăția Lui nu se ridică pe frică, ci pe iubire și pe ascultare.
„Binecuvântat este Împăratul…” – slava care se face mărturisire
Mulțimea strigă, iar cerul răspunde cu pace. Și totuși, în mijlocul strigării, se află cârtirea: fariseii vor liniște fără adevăr, rânduială fără bucurie, tăcere fără inimă.
Dar Domnul zice: „Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga.” Adică: dacă omul, zidit să slăvească, se va rușina de Dumnezeu, făptura cea neînsuflețită îl va osândi prin tăcerea ei; că ea ascultă, iar omul se împotrivește. Când credința e vie, lauda curge firesc; când credința e bolnavă, lauda se socotește „tulburare”.
Paștile cel nou – Masa care schimbă lumea
După Intrarea cea smerită, vine ceasul Cinei. Acolo, Domnul așază Legământul cel nou: nu pe piatră scris, ci în Sângele Său; nu cu umbre, ci cu adevăr; nu cu jertfe străine, ci cu Jertfa Lui.
Când zice: „Acesta este Trupul Meu…”, Hristos nu dă numai învățătură, ci Se dă pe Sine. Iar când zice: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea”, nu poruncește o amintire rece, ci o prezență lucrătoare: pomenirea care face viu ceea ce pomenește.
De aceea, în Biserică, Masa Domnului nu e masă de cuvinte, ci masă de viață. Iar cel ce se apropie fără pocăință se apropie ca la foc: nu spre luminare, ci spre ardere. Însă cel ce vine cu smerenie, cu spovedanie și cu dor de îndreptare, primește doctorie și întărire.
Trădarea lângă potir și cearta lângă pâine
Taină dureroasă: mâna vânzătorului este la masă. Nu departe, nu în afara ușii, ci aproape de Potir. Așa ne arată Domnul că nu locul ne mântuiește, ci inima; nu apropierea trupească de cele sfinte, ci credința lucrătoare prin iubire.
Și iarăși, se iscă între ucenici ceartă: „cine e mai mare”. O, orbire a omului! lângă Jertfă, omul caută întâietate; lângă Potir, omul vrea tron. Dar Hristos răstoarnă rânduiala lumii:
„ Cel mai mare să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește… Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește. ”
Aici se arată legea împărăției: mărirea este slujire. Cine vrea să fie înalt, să se facă mic; cine vrea să fie întâi, să se facă ultim.
Petru, cernut ca grâul – și rugăciunea care nu lasă să piară
Domnul îi spune lui Simon: „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine.” Nu zice că nu va fi cernere, ci că va fi rugăciune. Nu zice că Petru nu va cădea, ci că nu va pieri cu totul, de se va întoarce.
Căderea lui Petru e oglindă pentru noi: încrederea în sine naște nepăsare, iar nepăsarea aduce lepădare. Dar plânsul cel amar aduce ridicare. Și Domnul îi dă și rânduială: „întăr[e]ște pe frații tăi.” Cel ce s-a vindecat, să nu batjocorească pe cel bolnav, ci să-l sprijine.
Spre Muntele Măslinilor – drumul de la laudă la priveghere
Evanghelia ne arată o trecere: de la strigarea mulțimii la taina Cinei, și de la Cină la urcușul spre Muntele Măslinilor. Așa e și viața duhovnicească: bucuria adevărată nu rămâne în emoție, ci se preface în priveghere și rugăciune.
Cel ce L-a lăudat pe Hristos pe cale e chemat să stea cu El și în ceasul încercării. Și aici se vede credința: nu în ziua când mulțimea așterne haine, ci în noaptea când omul rămâne singur cu Dumnezeu.
Așadar, frate și soră, să-I dăm Domnului „mânzul” inimii: voia, timpul, cuvântul, puterea noastră. Să nu tăcem când se cuvine a mărturisi. Să ne apropiem de Sfânta Împărtășanie cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Și, când vine cernerea, să nu deznădăjduim, ci să ne întoarcem cu lacrimi, că rugăciunea lui Hristos nu părăsește pe cel ce se smerește.
Rugăciune
„ Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul păcii și Pâinea vieții, intră și în cetatea inimii mele. Dezleagă-mă de legăturile patimilor, întărește-mă în slujire și în priveghere, și învrednicește-mă să Te laud nu numai cu buzele, ci cu viața mea. Amin. ‟
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu