De multe ori m-am căit că am vorbit; iar că am tăcut, niciodată
(Din Pateric – cuvânt despre Avva Arsenie)
Întru liniștea pustiei, unde vântul grăiește mai puțin decât inima omului, a viețuit Avva Arsenie, cel ce din dregătorie împărătească s-a făcut sihastru al tăcerii. Și adeseori își zicea sieși:
„Arsenie, pentru ce ai ieșit din lume? De multe ori m-am căit că am vorbit; iar că am tăcut, niciodată.”
Acest cuvânt nu este doar o povață, ci o rană deschisă a inimii care a cunoscut lupta cu sine.
Când i s-a apropiat ceasul mutării, s-au tulburat ucenicii lui. Iar bătrânul le-a zis cu smerenie cutremurătoare să nu-i cinstească trupul, ci să-l tragă la munte, ca pe un om ce nimic nu are al său. Căci cel ce s-a dezbrăcat de lume nu caută slavă nici după moarte.
Și iarăși, când l-au văzut plângând în ceasul din urmă, au zis: „Și tu te temi, părinte?”
Iar el a răspuns: „Frica aceasta este cu mine de când m-am făcut călugăr.”
O, frică binecuvântată! Nu frica de pedeapsă, ci frica de a nu pierde pe Hristos. Nu spaimă de moarte, ci cutremur de judecata iubirii.
Se spune că, în toată vremea vieții sale, când lucra cu mâinile, avea o cârpă în sân pentru a-și șterge lacrimile. Lacrimile nu ale deznădejdii, ci ale pocăinței. Căci cine se plânge pe sine aici, se va bucura acolo. Iar cine aici nu lăcrimează pentru greșelile sale, acolo va lăcrima fără mângâiere.
Auzind de adormirea lui, Avva Pimen a zis:
„Fericit ești, avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veșnic.”
Tăcerea – altar al înțelepciunii
De multe ori cuvântul ne scapă mai iute decât gândul. Vorbim ca să fim auziți, dar nu știm dacă suntem și înțeleși. Vorbim ca să ne apărăm, dar ajungem să rănim. Vorbim ca să luminăm, dar adesea tulburăm.
Tăcerea însă este școală a smereniei. În tăcere, omul se vede pe sine. În tăcere, păcatul se descoperă fără măști. În tăcere, rugăciunea prinde rădăcină.
Nu orice tăcere este virtute, dar tăcerea cu discernământ este aur curat. Ea păzește pacea, îmblânzește mânia, oprește judecata aproapelui și aduce odihnă inimii.
Plânsul de voie și plânsul de nevoie
„Ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputință a nu plânge.”
Acesta este adevărul aspru și mântuitor al Patericului. Dacă nu ne plângem aici greșelile, ne vom plânge dincolo urmările lor. Dacă nu ne smerim acum, ne vom rușina atunci.
Mai bine lacrimă curată în chilie, decât tânguire fără sfârșit în întuneric.
Mai bine tăcere smerită aici, decât cuvânt osânditor la judecată.
Cuvânt pentru suflet
Să ne cercetăm pe noi înșine:
↪ De câte ori am rănit prin cuvânt?
↪ De câte ori am vorbit fără folos?
↪ De câte ori am fi putut tăcea și n-am făcut-o?
Să învățăm de la Avva Arsenie tăcerea care naște lumină și lacrima care spală inima.
Căci nu cel ce grăiește mult este înțelept, ci cel ce știe când să tacă. Iar tăcerea unită cu rugăciunea se face scară către cer.
Fie dar nouă tăcerea spre pază, lacrima spre curățire și frica de Dumnezeu spre mântuire. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Tăcerea este o virtute rară; împodobește-te cu ea. Vrei să devii om nobil? Învaţă să taci.
RăspundețiȘtergere