Sărutul lui Iuda și lepădarea lui Petru – noaptea încercării și a pocăinței
Despre prinderea Domnului, mărturisirea „Eu sunt”, judecata nedreaptă și plânsul lui Petru – chemare la trezvie și întoarcere.
În noaptea trădării și a lepădării
Cuvântul Evangheliei (Marcu 14, 43-72; 15, 1)
În vremea aceea, pe când încă grăia Domnul Iisus cu ucenicii Săi, iată, veni Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, și cu dânsul mulțime cu săbii și cu ciomege, trimiși de la arhierei și de la cărturari și de la bătrâni. Și le dăduse vânzătorul semn, zicând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; prindeți-L și duceți-L cu pază”. Și îndată apropiindu-se, I-a zis: „Bucură-Te, Învățătorule!”, și L-a sărutat. Iar ei au pus mâinile pe El și L-au prins.
Și unul dintre cei ce stăteau împrejur, scoțând sabia, lovi pe sluga arhiereului și-i tăie urechea. Iar Domnul, răspunzând, le zise: „Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu toiege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea se fac ca să se împlinească Scripturile”. Și lăsându-L, toți au fugit.
Apoi au dus pe Iisus la arhiereu, și s-a adunat acolo tot sinedriul. Iar Petru, de departe, a mers după El și ședea jos, în curtea arhiereului, încălzindu-se la foc. Și mulți mărturiseau mincinos împotriva Domnului, dar mărturiile lor nu se potriveau. Și arhiereul L-a întrebat: „Ești Tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” Iar Iisus a zis: „Eu sunt, și veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului”. Atunci arhiereul, sfâșiindu-și hainele, a strigat: „Ați auzit hula!” Și toți L-au judecat vinovat de moarte. Și au început unii a-L scuipa, a-I acoperi fața, a-L bate cu pumnii și a-I zice: „Proorocește!” Iar slugile Îl loveau cu palmele.
În aceleași clipe, Petru se lepăda. O slujnică îl văzu și zise: „Și tu erai cu Iisus Nazarineanul”. Iar el tăgădui. Și iarăși tăgădui. Și a treia oară, cu blestem și cu jurământ, zise: „Nu știu pe Omul Acesta”. Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Atunci Petru își aduse aminte de cuvântul Domnului și, ieșind, a plâns cu amar.
Și îndată dimineața, arhiereii, ținând sfat cu bătrânii și cu cărturarii, legând pe Iisus, L-au dus și L-au predat lui Pilat.
Sărutarea care rănește mai adânc decât sabia
Iuda nu vine cu strigăt de vrăjmaș, ci cu semnul prieteniei: sărutare. Aici se arată amarul păcatului: uneori el poartă chip de „cuvânt frumos”, de „gest cuviincios”, de „rânduială” care ascunde vicleșug. Sărutarea lui Iuda este icoană a inimii împărțite: buzele se apropie, dar sufletul se depărtează.
De aceea, să luăm aminte: nu tot ce pare evlavios este și curat; nu tot ce se rostește cu nume de bine este din lumină. Căci și întunericul se îmbracă uneori în haină de înger.
„Ca la un tâlhar ați ieșit…”
Domnul nu se apără cu putere omenească, ci cu adevăr. El arată nedreptatea: ziua Îl vedeau în templu, noaptea Îl prind cu arme. Așa lucrează frica: nu suportă lumina și caută umbra. Iar Hristos, deși nedreptățit, nu se tulbură, ci zice: „Se împlinesc Scripturile”.
Aici stă taina răbdării lui Dumnezeu: nu în slăbiciune, ci în iubire. El nu scapă de Cruce, fiindcă din Cruce scoate mântuire. Nu oprește răutatea lor cu fulger, fiindcă voiește să biruiască răutatea prin bunătate.
Fuga ucenicilor și tăcerea Domnului
„Și lăsându-L, au fugit toți.” Nu scrie Evanghelia aceasta ca să rușineze pe ucenici, ci ca să ne arate nouă adevărul firii omenești: fără har, ne împrăștiem. Când vine primejdia, curajul se subțiază, iar prietenia se încearcă.
Iar Domnul, în fața sinedriului, „tăcea”. Tăcerea Lui nu este neștiință, ci blândețe. Nu intră în ceartă, nu răspunde la minciuni ca să-Și facă „dreptate” lumească, ci păzește taina jertfei. Tăcerea aceasta este și învățătură pentru noi: nu orice vorbă merită răspuns; uneori, tăcerea cu inimă curată este mai tare decât o mie de cuvinte.
Întrebarea arhiereului și mărturisirea: „Eu sunt”
Când vine întrebarea cea mare: „Ești Tu Hristosul?”, Domnul nu mai tace. Aici nu mai este loc de ocol, căci se cere mărturisirea adevărului. Și El spune: „Eu sunt”. Iar apoi arată slava Sa: Fiul Omului va ședea de-a dreapta Puterii și va veni pe norii cerului.
Iată: Cel legat cu funii este Împăratul veacurilor. Cel batjocorit este Judecătorul tuturor. Cel lovit cu palme este Cel ce ține lumea în palmă. Așa lucrează taina lui Dumnezeu: slava se ascunde în smerenie, iar biruința se naște din răbdare.
Petru: lepădare, aducere-aminte, plâns
Petru nu se leapădă din ură, ci din frică. Și tocmai această frică ne este atât de apropiată. El nu fuge de tot, ci „de departe” urmează. Dar „de departe” este loc primejdios: ești aproape cu pașii, dar departe cu inima. Și lângă focul curții, lângă vorbele oamenilor, credința se clatină.
Însă marea minune este alta: Petru își aduce aminte. Aducerea-aminte naște plânsul, iar plânsul deschide ușa întoarcerii. Lacrimile lui Petru nu sunt deznădejde, ci început de vindecare. Ele spun: „Am căzut, dar nu mă împac cu căderea mea.”
📖
↪ Ferește-te de „sărutarea” fățărniciei: când inima nu se potrivește cu vorba, se naște trădare, măcar și mică.
↪ Nu rămâne „de departe”: apropierea de HRISTOS se păzește prin rugăciune, spovedanie, trezvie și iubire lucrătoare.
↪ Când ai căzut, fă precum Petru: adu-ți aminte de cuvântul DOMNULUI și plângi cu nădejde; lacrima smerită spală rușinea și aprinde iarăși candela inimii.
↪ Nu te mira de judecata nedreaptă a lumii: HRISTOS a trecut prin minciună și batjocură, ca să ne arate că adevărul nu se măsoară cu strigătul mulțimii, ci cu lumina lui DUMNEZEU.
Rugăciune inspirată din această temă ⤵
„ Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai răbdat sărutarea vânzătorului, legăturile, minciuna martorilor și palmele slugilor, întărește-ne în ceasul ispitei. Nu ne lăsa să fugim de Tine, nici să Te urmăm „de departe”, ci dă-ne inimă statornică și cuget treaz. Iar de vom cădea, dă-ne aducere-aminte și lacrimi de pocăință, ca să ne întoarcem iarăși la Tine, Izvorul milei. Amin. ‟
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu