Cred, Doamne! Ajută necredinței mele
Tâlcuire duhovnicească la vindecarea copilului stăpânit de duh mut
(Textul Sfintei Evanghelie după Marcu 9, 17-32)
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.
În zilele acelea, când Domnul nostru Iisus Hristos străbătea ținuturile Galileii, învățând pe oameni cuvântul vieții și arătând puterea dumnezeiască prin minuni, s-a apropiat de El un om necăjit și împovărat de durere. Cu inimă zdrobită și cu glas plin de suspin a căzut înaintea Mântuitorului, zicând:
„Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut…”
Era un tată apăsat de suferință, care își vedea copilul chinuit încă din pruncie. Duhul cel rău îl arunca la pământ, îl făcea să scrâșnească din dinți, să spumege și să rămână înțepenit ca fără viață. De multe ori îl arunca în foc sau în apă, vrând să-l piardă.
Tatăl, în neputința sa, alergase mai întâi la ucenicii Domnului, dar aceștia nu au putut izgoni duhul cel necurat. De aceea, cu nădejdea cea din urmă, a venit la Hristos, spunând cu smerenie:
„Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.”
Taina credinței care se luptă cu îndoiala
Domnul i-a răspuns cu un cuvânt care a rămas peste veacuri drept învățătură pentru toți oamenii:
„Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”
Atunci tatăl copilului, simțindu-și neputința și lupta dinlăuntrul sufletului, a strigat cu lacrimi:
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
Acest cuvânt este unul dintre cele mai adânci strigăte ale inimii omenești. Nu este glasul unui om care are credință desăvârșită, ci al unuia care se luptă între credință și îndoială. Este rugăciunea omului care vrea să creadă, dar simte că puterea sa este slabă.
Și iată că Domnul nu respinge această credință șovăitoare. Nu o osândește. Nu o disprețuiește. Ci o primește, o întărește și o împlinește.
Puterea lui Hristos asupra răului
Văzând că mulțimea se adună, Domnul a certat duhul cel necurat, zicând:
„Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el!”
Duhul a răcnit și l-a zguduit pe copil cu putere, apoi a ieșit. Copilul a rămas nemișcat, ca mort, încât mulți spuneau că a murit. Dar Hristos, cu blândețe și dumnezeiască putere, l-a apucat de mână și l-a ridicat, iar copilul s-a sculat.
Astfel, Domnul a arătat că puterea Lui este mai mare decât orice lucrare a întunericului.
De ce nu au putut ucenicii?
După aceea, când au intrat în casă, ucenicii L-au întrebat pe Domnul:
„Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?”
Iar Mântuitorul le-a răspuns:
„Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post.”
Prin aceste cuvinte, Hristos ne descoperă o mare taină a vieții duhovnicești:
lupta împotriva răului nu se câștigă prin puterea omului, ci prin rugăciune și prin post.
Rugăciunea unește pe om cu Dumnezeu, iar postul curățește sufletul și trupul, făcându-l vas al harului.
Evanghelia aceasta ne învață trei adevăruri adânci:
↪ Credința adevărată se naște adesea din suferință. Tatăl copilului a venit la Hristos purtând în inimă durerea și neputința.
↪ Dumnezeu primește chiar și credința slabă, dacă este însoțită de smerenie și lacrimi.
↪ Rugăciunea și postul sunt armele cele mai puternice ale creștinului.
În viața noastră, fiecare om are luptele sale: necazuri, îndoieli, ispite și suferințe. Uneori ne simțim asemenea acelui tată, spunând cu durere: „Doamne, dacă poți, ajută-mă!”
Dar Hristos ne răspunde și astăzi cu același cuvânt:
„Toate sunt cu putință celui ce crede.”
Iar atunci când credința noastră este slabă, cea mai adevărată rugăciune rămâne aceasta:
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
Căci Domnul nu caută credință mândră și sigură de sine, ci inimă smerită, care se luptă și strigă către El.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu