Denia celor 12 Evanghelii – ceasul în care dragostea lui Hristos se lasă răstignită pentru lume
Articol duhovnicesc despre Denia celor 12 Evanghelii din Joia Mare: Cina cea de Taină, spălarea picioarelor, rugăciunea din Ghetsimani, trădarea lui Iuda și începutul Sfintelor Pătimiri.
Textul din Sfânta evanghelie după Matei 26, 2-20; Ioan 13, 3-17; Matei 26, 21-39; Luca 22, 43-44; Matei 26, 40-75; 27, 1-2
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Știți că peste două zile vor fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit. Atunci arhiereii și bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului care se numea Caiafa și împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus cu vicleșug și să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preț, și l-a turnat pe capul Lui pe când ședea la masă. Și, văzând ucenicii, s-au mâniat și au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceți supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea față de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna; că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei. Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiți să-mi dați, și eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginți. Și de atunci căuta un prilej ca să-L dea în mâinile lor. În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus și L-au întrebat: Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile? Iar El a zis: Mergeți în cetate, la un anumit om, și spuneți-i: Învățătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei. Și ucenicii au făcut precum le-a poruncit lisus și au pregătit Paștile. Iar când s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Și, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, S-a ridicat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea, a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. A venit, deci, la Simon-Petru. Iar acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? A răspuns lisus și i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei înțelege după aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. lisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Simon-Petru I-a zis: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul. lisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți. Că știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toți sunteți curați. După ce le-a spălat picioarele și Și-a luat hainele, S-a așezat iar la masă și le-a zis: Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi. Adevărat, adevărat zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când știți acestea, fericiți sunteți dacă le veți face. Și, pe când mâncau, lisus a zis: Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde. Și ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Dar Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai însă acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năștea. Iar Iuda, cel ce L-a vândut, răspunzând a zis: Nu cumva sunt eu, Învățătorule? Răspuns-a lui: Tu ai zis. Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și, luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Și vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu. Și, cântând laude, au ieșit la Muntele Măslinilor. Atunci Iisus le-a zis: Voi toți vă veți sminti întru Mine în noaptea aceasta, căci scris este: «Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei». Dar, după învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea. Iar Petru, răspunzând, I-a zis: Dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Iisus i-a zis: Adevărat zic ție că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Petru I-a zis: Și de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ucenicii au zis la fel. Atunci Iisus a mers împreună cu ei la un loc ce se cheamă Ghetsimani și a zis ucenicilor: Ședeți aici, până ce Mă voi duce acolo și Mă voi ruga. Și, luând cu Sine pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista și a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine. Și, mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu. Atunci un înger din cer s-a arătat Lui și-L întărea. Iar El, fiind în mare durere, mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile mari de sânge și picurau pe pământ. Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine! Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios. Iarăşi ducându-se, a doua oară, s-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. Şi venind iarăşi, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi. Şi lăsându-i, S-a dus iarăşi şi a treia oară S-a rugat, acelaşi cuvânt zicând. Atunci a venit la ucenici şi le-a zis: Dormiţi de acum şi vă odihniţi! Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem, iată s-a apropiat cel ce M-a vândut. Şi pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, şi împreună cu el mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei şi de la bătrânii poporului. Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mâna pe El. Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins. Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie? În ceasul acela, a zis Iisus mulţimilor: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor. Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit. Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii. Iar Petru Îl urma de departe până a ajuns la curtea arhiereului şi, intrând înăuntru, şedea cu slugile, ca să vadă sfârşitul. Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai pe urmă însă au venit doi şi au spus: Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc. Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte. Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme, Zicând: Prooroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit. Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta. Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar. Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi, legându-L, L-au dus şi L-au predat dregătorului Ponţiu Pilat.
În aceste zile preasfinţite ale Săptămânii Patimilor, sufletul creştin stă înaintea unei taine mari şi înfricoşătoare: Dumnezeu Se dă pe Sine în mâinile oamenilor, iar omul, în loc să-I răspundă cu iubire, Îi pregăteşte vânzare, judecată, batjocură şi moarte. În Denia celor 12 Evanghelii, Biserica nu face doar pomenirea unor întâmplări petrecute odinioară, ci ne cheamă să intrăm cu toată fiinţa în noaptea aceea sfântă şi cutremurătoare, când Mirele lumii merge de bunăvoie spre Cruce.
Domnul le spune mai înainte ucenicilor Săi: „Că peste două zile vor fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.” Acest cuvânt nu este doar vestirea unei suferinţe, ci descoperirea unei iubiri fără margini. Hristos nu este prins fără ştirea Sa, nici dus la moarte fără voia Sa. El merge spre Patimă cu deplină ştiinţă, cu deplină libertate şi cu deplină ascultare faţă de Tatăl, pentru mântuirea lumii.
În vreme ce arhiereii şi bătrânii norodului se adunau în curtea lui Caiafa şi puneau la cale, cu vicleşug, prinderea şi omorârea lui Iisus, în Betania se săvârşea o altă taină: o femeie venea cu alabastru de mir de mare preţ şi îl turna pe capul Domnului. Ucenicii, privind doar cu măsura judecăţii omeneşti, socoteau că este risipă. Însă Domnul, Care vede adâncul inimii, primeşte darul ei ca pe o pregătire pentru îngropare şi îl aşază spre pomenire veşnică. Acolo unde omul vede pierdere, Dumnezeu vede iubire. Acolo unde mintea omenească socoteşte cheltuială fără rost, Hristos vede jertfă curată şi inimă care a înţeles taina.
Şi îndată după această revărsare de mir, se iveşte întunericul cel mai dureros: Iuda merge la arhierei. O femeie varsă mir de mare preţ, iar un ucenic Îl vinde pe Stăpânul pentru treizeci de arginţi. Iată două inimi puse faţă către faţă: una se goleşte pe sine din dragoste, cealaltă se vinde pe sine pentru argint. Astfel ne arată Evanghelia că omul poate sta lângă Hristos, poate auzi cuvintele Lui, poate vedea minunile Lui şi totuşi să-şi piardă sufletul, dacă lasă loc iubirii de bani, mândriei şi întunecării inimii.
Apoi vine Cina cea de Taină, masa cea sfântă la care Hristos Se dăruieşte pe Sine lumii sub chipul pâinii şi al vinului. În acea seară, Domnul nu oferă doar o învăţătură, ci Se oferă pe Sine: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu...” Aici se arată cea mai adâncă iubire a lui Dumnezeu faţă de om. Mai înainte de a Se da pe Cruce, Se dăruieşte în Taina Euharistiei, ca să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor. Crucea nu este despărţită de Potir, nici Patima de iubire. Hristos pătimeşte pentru că iubeşte, şi Se dăruieşte pentru că voieşte să ne facă părtaşi vieţii dumnezeieşti.
În aceeaşi seară sfântă, Domnul Se ridică de la Cină, Se încinge cu ştergar şi începe să spele picioarele ucenicilor. Ce taină mai adâncă decât aceasta? Cel ce a zidit cerul şi pământul Se pleacă înaintea făpturii Sale. Cel ce este Învăţător şi Domn Se face slujitor. Cel ce poartă toate cu cuvântul puterii Sale spală picioarele unor oameni neputincioşi, tulburaţi şi încă neînţelegători. În acest gest sfânt se cuprinde toată Evanghelia smereniei. Hristos nu stăpâneşte prin frică, ci biruieşte prin iubire smerită. Nu Se înalţă peste om, ci Se pleacă până la picioarele lui, ca să-l ridice la cer.
Petru, cu iubirea lui fierbinte, dar încă necurăţită de înţelegere deplină, se împotriveşte. Nu poate suferi gândul ca Domnul să-i spele picioarele. Dar Hristos îi răspunde: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.” Aici se descoperă limpede că omul nu se mântuieşte prin vrednicia sa, nici prin îndreptăţirea de sine, ci prin primirea curăţirii de la Hristos. Trebuie să ne lăsăm spălaţi de Domnul, adică să primim mila Lui, harul Lui, iertarea Lui, chiar şi atunci când smerenia ni se pare greu de purtat.
Dar în mijlocul acestei iubiri dumnezeieşti răsună cuvântul greu al trădării: „Unul dintre voi Mă va vinde.” Ce durere mai mare poate fi decât aceea de a fi vândut nu de vrăjmaşi, ci de unul dintre cei apropiaţi? Şi totuşi, Hristos rabdă şi aceasta. Nu Se apără, nu Se răzbună, nu osândeşte cu mânie, ci lasă până şi trădătorului loc de întoarcere. Iuda primeşte bucata de pâine din mâna Domnului şi totuşi nu se schimbă. Iată cât de înfricoşătoare este împietrirea inimii: omul poate primi semne de iubire şi să rămână, totuşi, în întunericul său.
După Cină, Domnul merge în Ghetsimani, locul rugăciunii celei mai adânci şi al durerii celei mai grele. Acolo, El nu Se luptă cu moartea ca un om care fuge de ea, ci Se roagă ca Fiu ascultător, purtând în fiinţa Sa toată povara păcatelor lumii. „Întristat este sufletul Meu până la moarte.” Acest cuvânt ne arată că Hristos a primit pe deplin firea noastră omenească, afară de păcat. El nu joacă durerea, nu mimează suferinţa, ci o poartă cu adevărat. Rugăciunea Lui este adâncă, stăruitoare, sângeroasă. Sudoarea Lui se face ca picături de sânge care cad pe pământ. În Ghetsimani se vede lupta iubirii care nu dă înapoi. Hristos bea paharul până la capăt, pentru că voia Tatălui este mântuirea noastră.
Şi cât de dureros este că, în timp ce El Se roagă până la sânge, ucenicii dorm. Firea omenească este slabă, iar trupul neputincios. De aceea cuvântul Domnului rămâne peste veacuri şi pentru noi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” Căderea nu începe neapărat cu păcatul mare, ci cu adormirea inimii, cu slăbirea privegherii, cu lăsarea rugăciunii. De multe ori omul nu cade pentru că vrea răul în chip vădit, ci pentru că nu mai priveghează.
Apoi vine Iuda, cu sărutarea lui vicleană. Ce semn al iubirii devine unealtă a trădării! Şi iarăşi ne uimeşte răspunsul Domnului: „Prietene, pentru ce ai venit?” Până în ceasul vânzării, Hristos încă îi vorbeşte cu blândeţe. Nu pentru că nu vede răul, ci pentru că iubirea Lui rămâne deschisă până la capăt. Însă omul care şi-a împietrit inima nu mai poate auzi nici glasul bunătăţii.
După prindere, începe noaptea judecăţii nedrepte. Martori mincinoşi, viclenie, ură şi orbire duhovnicească se adună asupra Celui fără de păcat. Iisus tace. Această tăcere nu este slăbiciune, ci putere dumnezeiască. El nu Se apără pentru că nu caută să scape de Cruce. A venit pentru aceasta. Când arhiereul Îl întreabă dacă este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Domnul răspunde cu adevăr, deşi ştie că acest adevăr va fi întors împotriva Lui. El nu minte ca să se salveze, fiindcă Adevărul nu poate înceta să fie adevăr nici în faţa morţii.
În curtea arhiereului se petrece şi drama lui Petru. El, care mai înainte făgăduise că nu se va lepăda niciodată, cade înaintea cuvântului unei slujnice. De trei ori se leapădă, şi îndată cântă cocoşul. Dar spre deosebire de Iuda, Petru are încă inimă vie. El îşi aduce aminte de cuvântul Domnului şi iese afară şi plânge cu amar. Aceste lacrimi sunt începutul ridicării lui. Biserica ne arată prin aceasta că nu căderea este cea care pierde pe om în chip desăvârşit, ci nepocăinţa. Petru cade, dar se întoarce prin plâns; Iuda cade, dar se închide în deznădejde. Unul se lasă vindecat de iubire, celălalt se rupe de ea.
Denia celor 12 Evanghelii este, aşadar, nu numai o pomenire a Patimilor Domnului, ci şi o oglindă a inimii omeneşti. În ea vedem femeia cea iubitoare şi pe Iuda cel vânzător; vedem pe Petru cel osârdnic, dar slab, şi pe Hristos Cel smerit şi statornic; vedem adormirea ucenicilor, viclenia arhiereilor, nedreptatea judecăţii şi, mai presus de toate, vedem iubirea lui Dumnezeu care rabdă toate pentru mântuirea noastră.
În această noapte sfântă, când în biserici se citesc cele douăsprezece Evanghelii ale Patimilor, fiecare credincios este chemat să se întrebe cu frică şi cu sinceritate: Unde sunt eu în această Evanghelie? Sunt eu femeia care aduce mirul inimii sale? Sunt eu Petru, care iubesc, dar slăbesc în ceasul ispitei? Sunt eu dintre cei ce dorm, când Domnul mă cheamă la rugăciune? Sau, ferească Dumnezeu, port în mine ceva din răceala lui Iuda, atunci când pun mai presus de Hristos folosul meu, voia mea, interesul meu?
Denia aceasta nu ne este dată doar spre întristare, ci spre trezire. Crucea lui Hristos nu este doar durere, ci şi început al biruinţei. Patimile Lui nu sunt semn al neputinţei, ci al dragostei celei desăvârşite. El Se lasă prins ca să ne dezlege pe noi din legăturile păcatului. El este judecat pe nedrept ca să ne izbăvească pe noi de osânda cea dreaptă. El primeşte batjocura ca să ne dea slavă. El merge spre moarte ca să ne dăruiască viaţă.
De aceea, în noaptea Deniei celor 12 Evanghelii, stăm cu lumânarea aprinsă în mâini şi cu sufletul plecat înlăuntru, nu ca nişte simpli ascultători, ci ca unii care ştiu că pentru noi Se săvârşesc acestea. Pentru păcatele noastre, pentru răceala noastră, pentru uitarea noastră, pentru neascultarea noastră merge Hristos spre Cruce. Şi tot pentru noi Se roagă, rabdă, tace, sângerează şi Se dăruieşte.
Să-I răspundem, aşadar, nu cu nepăsare, ci cu pocăinţă. Nu cu judecată rece, ci cu inimă înfrântă. Nu cu vorbe multe, ci cu priveghere, cu rugăciune şi cu smerenie. Căci dacă în această noapte vom sta cu adevărat lângă Hristos, atunci şi lumina Învierii va afla în noi loc curat în care să răsară.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
„Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, Slavă Ţie!”
RăspundețiȘtergere