Iisus tămăduieşte pe fiul slujitorului regesc – credinţa care aduce viaţă
Minunea vindecării fiului, slujitorului regesc arată puterea credinţei adevărate în Hristos.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 4, 46-54)
În vremea aceea Iisus a mers în Cana Galileei, unde prefăcuse apa în vin. Și era un slujitor regesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum. Acesta, auzind că Iisus a venit din Iudeea în Galileea, s-a dus la El și Îl ruga să Se coboare și să vindece pe fiul lui, căci era gata să moară. Deci Iisus i-a zis: Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede. Slujitorul regesc a zis către El: Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu. Iisus i-a zis: Mergi, fiul tău trăiește! Și omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus și a plecat. Dar, pe când el cobora, slujitorii l-au întâmpinat, spunându-i că fiul lui trăiește; și cerea să afle de la ei ceasul în care i-a fost mai bine. Deci, i-au spus că ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile. Așadar, tatăl a cunoscut că acela a fost ceasul în care Iisus i-a zis: Fiul tău trăiește. Și au crezut el și toată casa lui. Aceasta este a doua minune pe care a făcut-o Iisus, venind din Iudeea în Galileea.
Întru acele zile, venind Domnul nostru Iisus Hristos iarăşi în Cana Galileii, locul unde mai înainte prefăcuse apa în vin, S-a arătat încă o dată ca Doctor al sufletelor şi al trupurilor, întărind credinţa celor ce nădăjduiesc întru El şi arătând că puterea Sa nu este mărginită de loc, nici de depărtare, nici de neputinţa omenească.
Că iată, un slujitor regesc, om cu dregătorie şi cinste lumească, avea un fiu bolnav în Capernaum, ajuns aproape de moarte. Şi auzind acesta că Iisus a venit în Galileea, nu s-a ruşinat de rangul său, nici nu s-a sprijinit pe puterea sa omenească, ci a alergat cu smerenie către Domnul, rugându-L cu lacrimi să Se coboare şi să vindece pe fiul său.
Această alergare a tatălui nu era numai drum cu picioarele, ci mai ales urcuş al inimii către Dumnezeu. Căci dragostea părintească l-a făcut să lase toate şi să caute pe Cel ce este Izvorul vieţii.
Iar Domnul, cunoscând neputinţa credinţei oamenilor, a zis: „Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede.” Nu ca o mustrare aspră, ci ca o chemare la o credinţă mai înaltă, care nu se sprijină pe vedere, ci pe încredinţarea inimii.
Atunci slujitorul, stăruind cu durere, a zis: „Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu.” Nu cere semn, nu cere dovadă, ci doar milă. Iar Domnul, văzând credinţa lui, îi răspunde cu un cuvânt plin de putere:
„Mergi, fiul tău trăieşte!”
Şi îndată, fără altă întrebare, fără altă îndoială, omul a crezut cuvântului şi s-a întors la casa sa. O, cât de mare este această credinţă! N-a văzut minunea, dar a primit-o în inimă; n-a văzut copilul vindecat, dar a crezut în cuvântul Domnului.
Pe cale fiind, l-au întâmpinat slugile sale, vestindu-i că fiul lui trăieşte. Şi întrebând el ceasul vindecării, a cunoscut că tocmai atunci fusese tămăduit, când Domnul i-a zis: „Fiul tău trăieşte.” Atunci nu numai el, ci şi toată casa lui au crezut în Hristos.
Iată, dar, fraţilor, cum credinţa unuia aduce lumină peste o casă întreagă. Credinţa tatălui s-a făcut pricină de viaţă pentru copil şi început de mântuire pentru familia sa.
Din această dumnezeiască minune învăţăm că Domnul nu are trebuinţă să fie de faţă trupeşte pentru a lucra tămăduirea. Un singur cuvânt al Său este viaţă, este lumină, este izbăvire. El grăieşte şi se face; porunceşte şi se împlineşte.
Să învăţăm, dar, şi noi a crede fără îndoială, a nădăjdui fără şovăire şi a ne ruga fără încetare. Căci atunci când omul îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu, chiar şi cele ce par cu neputinţă se prefac în daruri de viaţă.
Şi astăzi Domnul grăieşte fiecăruia dintre noi:
„Nu te teme, crede numai!”
Iar credinţa adevărată face ca sufletul bolnav să se ridice, casa tulburată să afle pace şi inima deznădăjduită să primească viaţă.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu