Iubirea lui Dumnezeu pentru lume și chemarea omului la viața veșnică

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” – înțeles duhovnicesc al iubirii mântuitoare în Hristos

Înțeles duhovnicească la Evanghelia după Ioan 3, 16–21 despre iubirea lui Dumnezeu, Lumina lui Hristos și chemarea omului la viața veșnică prin credință și adevăr.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 3, 16–21)

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.

În cuvintele acestea dumnezeiești, rostite de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, se descoperă taina cea mai adâncă a iubirii lui Dumnezeu către neamul omenesc. Nu este doar o învățătură, nici numai o chemare, ci însăși inima Evangheliei: iubirea jertfelnică a Tatălui pentru lume.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat…” — iată măsura iubirii celei dumnezeiești: nu cuvânt, nu făgăduință, ci dăruire de Sine, până la Cruce.

Domnul nu spune că Dumnezeu a iubit pe cei drepți, nici pe cei vrednici, nici pe cei curați, ci lumea a iubit-o — adică pe omul cel căzut, rănit de păcat, întunecat de neascultare și împovărat de moarte. Această iubire nu a fost răsplată pentru faptele noastre, ci început al mântuirii noastre.

Fiul nu a venit în lume ca să osândească, ci ca să ridice; nu ca să piardă, ci ca să mântuiască; nu ca să judece, ci ca să lumineze inimile oamenilor. Judecata însăși nu vine din voia lui Dumnezeu, ci din împietrirea omului care leapădă Lumina.

Căci Lumina a venit în lume — și aceasta este Hristos Domnul.

Dar omul, iubind păcatul, se teme de Lumină. Se ascunde de ea, precum Adam în rai după cădere. Fuge de adevăr, ca nu cumva să i se descopere rănile sufletului. Și astfel întunericul nu este doar lipsă de lumină, ci alegere a inimii.

Însă cel ce lucrează adevărul vine la Lumină.

Aceasta este chemarea Evangheliei: să ieșim din întunericul patimilor, din ascunzișul fricii și al îndoielii, și să pășim în lumina lui Hristos. Căci Lumina nu rușinează, ci vindecă; nu osândește, ci curățește; nu alungă, ci primește.

Credința în Hristos nu este doar mărturisire cu buzele, ci apropiere cu inima. Este întoarcere din întuneric la lumină, din moarte la viață, din risipire la comuniune cu Dumnezeu.

Iar cel ce crede în El nu piere, ci dobândește viața cea veșnică — viață care începe încă de aici, din adâncul inimii luminate de har.

Să ne apropiem, dar, fraților, de Lumina cea neapusă, ca faptele noastre să fie arătate că în Dumnezeu sunt lucrate, și să gustăm încă din viața aceasta bucuria mântuirii.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇