Cât aveți Lumina, credeți în Lumină

Cât aveți Lumina, credeți în Lumină — ca să fiți fii ai Luminii

Predică catehetică la Sfânta Evanghelie după Ioan 12, 36-47

(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan  12, 36-47)

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus și, plecând, S-a ascuns de ei. Dar, deși a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El, ca să se împlinească prin aceasta cuvântul prorcului Isaia, pe care l-a zis: «Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Și brațul Domnului cui s-a descoperit?». De aceea nu puteau să creadă, că iarăși a zis Isaia: «A orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima și ca nu cumva să se întoarcă, și Eu să-i vindec». Acestea a zis Isaia când a văzut slava Lui și a grăit despre El. Însă și dintre căpetenii mulți au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniți din sinagogă; pentru că au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu. Iar Iisus a strigat și a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Și cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. Și, dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu îl judec Eu; căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune înainte unul dintre cele mai adânci și cutremurătoare cuvinte ale Mântuitorului: „Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.” Hristos nu vorbește aici despre o lumină trecătoare, nici despre lumina soarelui care răsare dimineața și apune seara, ci despre Lumina cea neapusă, despre Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume ca omul să nu mai rămână rob întunericului. În textul evanghelic, Domnul spune limpede: „Eu, Lumină am venit în lume”, iar aceasta este mărturia că fără El omul vede cu ochii, dar rătăcește cu inima. 

Nu este puțin lucru că Domnul zice: „Cât aveți Lumina”. Cuvântul acesta poartă în sine și mângâiere, și chemare, și avertizare. Mângâiere, pentru că Lumina este aproape. Chemare, pentru că omul trebuie să creadă. Avertizare, pentru că vremea cercetării nu trebuie risipită. Sunt ceasuri în viața omului când Dumnezeu îi luminează mintea, îi mișcă inima, îi arată calea, îl cheamă la pocăință. Dar dacă omul amână, dacă se deprinde cu nepăsarea, dacă își astupă urechea sufletului, atunci lumina nu se stinge în sine, ci se ascunde de ochii celui ce nu vrea să vadă.

Evanghelia ne spune că, deși Hristos făcuse multe minuni înaintea lor, mulți tot nu credeau în El. Aici se descoperă o mare taină a libertății omenești: minunea nu silește credința. Dumnezeu arată, cheamă, vindecă, ridică, luminează, dar nu zdrobește voia omului. Poți vedea minuni și totuși să rămâi împietrit. Poți auzi cuvânt sfânt și totuși să-l lași să treacă pe lângă tine ca vântul pe lângă piatră. De aceea credința nu este numai uimire în fața semnelor, ci plecare smerită a inimii înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Ioan leagă necredința aceasta de cuvântul prorocului Isaia: „Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?”. Acest cuvânt din Isaia 53 deschide înaintea noastră chipul Robului pătimitor, al Celui disprețuit, împovărat cu durerile noastre și străpuns pentru păcatele noastre. Brațul Domnului nu se descoperă celor mândri, care vor un Dumnezeu după măsura ambițiilor lor, ci celor smeriți, care primesc pe Hristos și în slava Sa, și în Crucea Sa.

Apoi Evanghelia aduce un alt cuvânt greu al lui Isaia: că poporul și-a învârtoșat inima, și-a închis ochii și a auzit cu greu, ca nu cumva să se întoarcă și să fie vindecat. Să luăm aminte: Dumnezeu nu voiește orbirea omului, ci omul, prin împotrivire îndelungată, ajunge să nu mai primească lumina. Așa cum ochiul bolnav se tulbură de strălucirea soarelui, tot așa inima iubitoare de păcat se tulbură de lumina adevărului. Nu Lumina este vinovată că omul nu vede, ci boala ochiului lăuntric.

De aceea, cateheza acestei Evanghelii este limpede: credința trebuie mărturisită, nu ascunsă. Căci ni se spune că și dintre căpetenii mulți au crezut în Hristos, dar nu-L mărturiseau, temându-se de farisei, ca să nu fie izgoniți din sinagogă. Și Evanghelia rostește judecata cea dreaptă: „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu.” Aceasta este una dintre cele mai fine și primejdioase ispite: să crezi în taină, dar să taci din frică; să ai în inimă o licărire de credință, dar să nu o lași să devină făclie.

Și astăzi sunt mulți care ar vrea să fie ai lui Hristos, dar fără să se vadă prea mult. Să se roage, dar să nu fie socotiți prea bisericoși. Să creadă, dar să nu fie luați în râs. Să postească, dar să nu fie întrebați. Să meargă la biserică, dar să nu pară „învechiți”. Să spună adevărul, dar să nu piardă prietenii. Însă Domnul nu ne-a chemat la o credință rușinată, ci la o credință luminoasă. Nu la trufie religioasă, nu la judecarea aproapelui, ci la mărturisire smerită, statornică și curată.

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest loc, arată că a umbla în lumină înseamnă a deveni fii ai Luminii, adică fii ai lui Hristos, iar lucrarea Tatălui și a Fiului este una. Aceasta este învățătura cea mare: cine primește pe Hristos nu primește doar o idee bună, nici o morală frumoasă, ci intră în viața lui Dumnezeu. Credința nu este podoabă de duminică, ci naștere din lumină. Omul credincios nu se mulțumește să admire Lumina de departe, ci se lasă aprins de ea.

Domnul mai spune: „Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine.” Aceasta nu micșorează dumnezeirea Fiului, ci arată unitatea Lui cu Tatăl. Cine vede pe Fiul vede pe Cel ce L-a trimis, nu cu ochii trupului, ci cu ochiul credinței. Tâlcuirea patristică arată că Hristos Se numește Lumină fiindcă izgonește rătăcirea și întunericul înțelegerii, iar cel ce se desparte de El rămâne în întuneric.

Să nu trecem ușor peste cuvântul: „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea.” O, câtă milostivire se află aici! Hristos nu vine întâi cu securea pedepsei, ci cu mâna întinsă a mântuirii. Nu vine să piardă, ci să caute. Nu vine să zdrobească trestia frântă, ci să o ridice. Nu vine să stingă fitilul care fumegă, ci să-l aprindă iarăși. Dar tocmai această milă ne face mai răspunzători. Căci dacă Lumina a venit la noi și noi alegem întunericul, vina nu mai este a nopții, ci a iubirii noastre pentru noapte.

A fi fiu al Luminii înseamnă a trăi altfel. Înseamnă ca ochii să nu mai caute murdăria, limba să nu mai răspândească venin, mintea să nu mai hrănească judecăți, iar inima să nu mai facă pace cu păcatul. Fiul Luminii nu este omul fără ispite, ci omul care, atunci când cade, se ridică spre Hristos. Nu este omul care se laudă cu sfințenia sa, ci omul care știe că fără Dumnezeu se întoarce îndată în întuneric.

Să ne cercetăm, așadar: ce iubim mai mult — slava oamenilor sau slava lui Dumnezeu? Ne temem mai mult de gura lumii sau de pierderea harului? Ne rușinăm de Evanghelie sau de păcatele noastre? Căci omul care se rușinează de Hristos ajunge, fără să-și dea seama, să se mândrească tocmai cu lanțurile sale. Iar omul care Îl mărturisește pe Hristos, chiar dacă este disprețuit de oameni, este cunoscut de Dumnezeu.

Lumina este încă lângă noi. O avem în Sfânta Scriptură. O avem în Sfânta Liturghie. O avem în Potirul euharistic. O avem în icoană, în rugăciune, în spovedanie, în lacrima pocăinței, în iertarea aproapelui, în milostenia făcută fără trâmbiță. Dar Lumina nu trebuie doar privită, ci primită. Nu trebuie doar lăudată, ci urmată. Nu trebuie doar pomenită, ci trăită.

Să credem, deci, în Lumină câtă vreme Lumina ne cercetează. Să nu amânăm întoarcerea, căci amânarea este una dintre cele mai viclene forme ale necredinței. Să nu zicem: „mâine mă voi ruga”, „mâine mă voi spovedi”, „mâine voi ierta”, „mâine voi începe o viață mai curată”. Căci omul are numai clipa de acum ca dar sigur. Mâine este în mâna lui Dumnezeu, dar pocăința de astăzi este în răspunderea noastră.

Iar dacă ne simțim slabi, să nu deznădăjduim. Hristos nu a venit să mântuiască pe cei ce se cred drepți, ci pe cei ce știu că au nevoie de luminare. El nu leapădă pe cel ce vine cu inimă zdrobită. Nu izgonește pe cel ce se întoarce. Nu disprețuiește lacrima smerită. Ci din întunericul nostru poate face răsărit, din orbirea noastră vedere, din frica noastră mărturisire, din viața noastră risipită — drum spre Împărăție.

Așadar, iubiților, să nu iubim slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu. Să nu fim credincioși ascunși de frică, ci mărturisitori smeriți ai Luminii. Să ne apropiem de Hristos cu credință, cu pocăință și cu nădejde, ca El să ne scoată din întuneric și să ne facă, după cuvântul Său, fii ai Luminii.

Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇