Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu

Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu

Despre ascultarea de cuvântul lui Hristos, lepădarea de minciună și chemarea omului la adevăr, pocăință și viață veșnică.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 8, 42-51)

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu. Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți. Cine dintre voi Mă vădește de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeți? Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultați, pentru că nu sunteți de la Dumnezeu. Au răspuns iudeii și I-au zis: Oare nu zicem noi bine că tu ești samarinean și ai demon? A răspuns Iisus: Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu și voi nu Mă cinstiți pe Mine. Dar Eu nu caut slava Mea. Este cine să o caute și să judece. Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.

Sunt cuvinte în Sfânta Evanghelie care vin către om ca o mângâiere, precum adierea lină de seară peste sufletul ostenit. Dar sunt și cuvinte care vin ca o sabie de foc, despicând întunericul inimii și arătând ceea ce omul nu voiește să vadă despre sine.

Așa este și această pericopă din Sfânta Evanghelie după Ioan. Domnul nostru Iisus Hristos nu vorbește aici cu dulceață omenească, nici cu vorbă împodobită ca să placă urechii. El grăiește adevărul în toată asprimea lui mântuitoare, fiindcă adevărul, chiar atunci când ustură, este doctorie, iar minciuna, chiar atunci când alină pentru o clipă, este otravă ascunsă.

„Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine”, zice Domnul.

Iată măsura cea dintâi a filiației duhovnicești: iubirea față de Hristos. Nu ajunge omul să spună cu buzele că are pe Dumnezeu Tată. Nu ajunge să poarte nume de credincios, să se sprijine pe neam, pe tradiție, pe obicei, pe cinstea din afară. Fiul adevărat se cunoaște după asemănarea cu Tatăl. Iar cel ce are pe Dumnezeu Tată nu poate să-L urască pe Fiul, nu poate să-I respingă cuvântul, nu poate să stea împotriva Luminii care vine de la Tatăl.

Aici se descoperă o taină adâncă: omul nu este fiu al lui Dumnezeu doar prin cuvânt rostit, ci prin ascultare, prin iubire, prin primirea adevărului. Cine Îl iubește pe Dumnezeu, acela se apropie de Hristos. Cine se leapădă de Hristos, acela nu poate spune că stă în Dumnezeu, căci Fiul și Tatăl sunt una.

Domnul întreabă: „De ce nu înțelegeți vorbirea Mea?” Și tot El răspunde: „Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu.”

Nu mintea era neputincioasă, ci inima era împietrită. Nu le lipsea priceperea, ci smerenia. Nu cuvântul lui Hristos era greu de înțeles, ci voia lor era legată de împotrivire. Căci omul mândru nu poate auzi limpede glasul lui Dumnezeu. El aude numai ceea ce-i place, primește numai ceea ce-l laudă, caută numai ceea ce-i întărește părerile sale.

Și aceasta este boala cea veche a sufletului: să stai înaintea Adevărului și să nu-L recunoști; să privești Lumina și să spui că este întuneric; să auzi glasul lui Dumnezeu și să-l numești rătăcire.

De aceea, cuvântul Domnului devine aspru: „Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru.”

Să nu înțelegem acest cuvânt ca pe o osândire a unui neam, nici ca pe o pricină de ură împotriva cuiva. Departe de aceasta! Evanghelia nu ne cheamă la ură, ci la pocăință. Cuvântul acesta este oglindă pentru orice suflet care se închide în minciună, pentru orice inimă care se împotrivește adevărului, pentru orice om care își face din mândrie tată și din răutate hrană.

Diavolul este numit de Domnul „ucigaș de oameni de la început” și „tatăl minciunii”. Ucigaș, fiindcă a despărțit pe om de Dumnezeu prin înșelare. Tată al minciunii, fiindcă din el izvorăște toată rătăcirea care strâmbă adevărul, toată viclenia care îmbracă păcatul în haină frumoasă, toată șoapta care spune omului: „Nu vei muri”, tocmai când îl împinge spre moarte.

Minciuna nu vine întotdeauna cu chip urât. Adeseori vine cu glas blând, cu îndreptățiri meșteșugite, cu vorbe bine așezate, cu aparență de dreptate. Ea nu spune omului dintr-odată: „Leapădă-te de Dumnezeu.” Ci îi șoptește încet: „Nu te smeri. Nu ierta. Nu te pocăi. Ai dreptate. Tu ești rănit. Tu ești nedreptățit. Tu meriți mai mult. Tu nu trebuie să asculți.”

Și astfel, omul ajunge să creadă că se apără pe sine, când de fapt își pierde sufletul.

Hristos însă vine și rupe această pânză a înșelării. El nu caută slava Sa, nu Se apără cu mândrie, nu răspunde ocării cu ocară. Când I se spune: „Tu ești samarinean și ai demon”, Domnul răspunde cu pace dumnezeiască: „Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu.”

Ce adâncă lecție pentru noi! Când suntem defăimați, ne aprindem repede. Când suntem judecați, căutăm îndată să ne îndreptățim. Când cineva ne rănește cu vorba, vrem să rănim și noi. Dar Hristos ne arată altă cale: calea celui care nu caută slava sa, ci slava Tatălui.

Omul lui Dumnezeu nu trăiește pentru aplauzele lumii. Nu se hrănește din laude. Nu se prăbușește din ocări. El știe că este Cineva Care caută și judecă. Știe că dreptatea adevărată nu vine din gura oamenilor, ci din ochiul lui Dumnezeu.

Iar la sfârșit, Domnul pune înaintea tuturor făgăduința cea mare:

„Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.”

Acesta este miezul Evangheliei. Nu doar să auzim cuvântul, ci să-l păzim. Nu doar să-l citim, ci să-l facem viață. Nu doar să-l admirăm, ci să ne lăsăm judecați, curățiți și înviați de el.

A păzi cuvântul lui Hristos înseamnă a-l pune ca strajă la poarta inimii. Înseamnă a nu lăsa minciuna să intre și să se așeze ca stăpână. Înseamnă a opri mânia înainte de a deveni rană. A opri judecata înainte de a deveni osândă. A opri pofta înainte de a deveni robie. A opri mândria înainte de a deveni cădere.

Cuvântul lui Hristos este cale către veșnicie.

Să ne cercetăm, dar, fraților, cu luare-aminte: pe cine ascultă inima noastră? Glasul lui Hristos sau șoapta minciunii? Adevărul care smerește și vindecă, sau înșelarea care mângâie și pierde? Cuvântul care dă viață, sau pofta care duce spre moarte?

Căci nu ajunge să spunem: „Avem pe Dumnezeu Tată.” Trebuie să arătăm aceasta prin iubirea față de Hristos, prin ascultarea de cuvântul Lui, prin lepădarea de minciună și prin viață curată.

Iar dacă simțim că nu putem, să nu deznădăjduim. Să cădem în genunchi și să zicem:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce ai venit de la Tatăl spre mântuirea noastră, luminează mintea noastră, înmoaie inima noastră și ne învață să iubim adevărul. Izbăvește-ne de minciuna care ucide sufletul, de mândria care ne surzește, de împietrirea care ne ține departe de Tine. Fă-ne fii ai Tatălui ceresc, nu numai cu numele, ci cu viața, cu fapta și cu ascultarea. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇