Duhul Adevărului, Mângâietorul lumii întristate
Temeiul acestei predici este pericopa din Sfânta Evanghelie după Ioan 16, 2-13, unde Mântuitorul vestește ucenicilor prigoana ce va veni, plecarea Sa la Tatăl și trimiterea Mângâietorului, Duhul Adevărului, Care „va călăuzi la tot adevărul”.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 16, 2-13)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Vine ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu. Și acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. Iar acestea vi le-am spus ca să vă aduceți aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus. Și acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis și nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu; căci, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi. Și El, venind, va vădi lumea de păcat și de dreptate și de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu și nu Mă veți mai vedea; și de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul.
Duhul Adevărului, Mângâietorul lumii întristate
Iubiți credincioși,
Cuvintele Mântuitorului din această Sfântă Evanghelie sunt grele, dar pline de lumină. Ele nu sunt rostite într-un ceas de bucurie lumească, ci într-un ceas de despărțire, de taină și de adâncă întristare. Domnul vorbește ucenicilor Săi ca un Părinte Care nu ascunde fiilor primejdia, dar nici nu-i lasă fără mângâiere.
El le spune limpede: „Vine ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu.” Cât de cutremurător este acest cuvânt! Omul, orbit de rătăcire, poate ajunge să creadă că prigoana este slujire, că ura este credință, că sângele nevinovat este jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Iată cât de adânc cade sufletul când se desparte de adevăr.
Domnul nu spune că prigonitorii nu au religie, ci că nu L-au cunoscut pe Tatăl, nici pe Fiul. De aici învățăm un lucru mare: nu orice râvnă este sfântă, nu orice aprindere a inimii vine de la Dumnezeu, nu orice cuvânt rostit în numele credinței este și luminat de Duhul Sfânt. Râvna fără cunoașterea lui Hristos se poate preface în sabie, iar credința fără iubire se face judecată nemiloasă.
De ce le vestește Domnul suferința?
Mântuitorul nu-i înfricoșează pe ucenici, ci îi pregătește. El le spune mai dinainte ce va veni, pentru ca, atunci când se vor ridica prigoanele, ei să nu creadă că Dumnezeu i-a părăsit.
Așa lucrează Domnul și cu noi. Nu ne făgăduiește o viață fără durere, fără încercări, fără lacrimi. Dar ne făgăduiește că nu vom fi singuri. Credința creștină nu este scutire de cruce, ci putere de a purta crucea. Nu este fugă de suferință, ci luminarea suferinței prin Hristos.
Când omul nu mai înțelege rostul necazului, se tulbură. Când uită că Domnul a vestit mai dinainte lupta, se clatină. Dar cel ce-și aduce aminte de cuvintele lui Hristos știe că prigoana nu este semn al biruinței răului, ci adesea este dovada că lumina deranjează întunericul.
„Întristarea a umplut inima voastră”
Ucenicii aud că Domnul Se duce la Tatăl și inima lor se umple de întristare. Ei nu pot pricepe încă taina plecării Sale. Pentru ei, despărțirea pare pierdere. Pentru Dumnezeu însă, această plecare este începutul unei lucrări mai adânci.
Aici este o învățătură mare pentru sufletul nostru. De multe ori, ceea ce nouă ni se pare pierdere este, în planul lui Dumnezeu, început de lucrare nouă. Ceea ce ni se pare tăcere poate fi pregătire. Ceea ce ni se pare întuneric poate fi poarta unei lumini pe care încă nu o putem purta.
Domnul le zice: „Vă este de folos să Mă duc Eu.” Greu cuvânt! Cum să fie de folos plecarea Învățătorului? Cum să fie de folos lipsa Celui iubit? Dar Hristos nu pleacă pentru a lipsi, ci pentru a trimite pe Mângâietorul. Nu Se depărtează ca să uite, ci Se înalță ca să reverse peste Biserică harul Duhului Sfânt.
Mângâietorul nu este simplă alinare, ci Dumnezeu lucrător în inimă
Domnul făgăduiește: „Dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” Acest Mângâietor este Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, Cel Care luminează mintea, întărește inima, curățește sufletul și călăuzește Biserica.
Să luăm aminte: Duhul Sfânt nu vine numai ca să ne liniștească omenește, ci ca să ne trezească duhovnicește. El nu mângâie minciuna, nu acoperă păcatul cu vorbe dulci, nu lasă sufletul în întuneric. Mângâierea Lui este adevăr, iar adevărul Lui este vindecare.
Omul ar vrea uneori o mângâiere care să nu-l schimbe, o alinare care să nu-l cheme la pocăință, o pace care să nu-l scoată din păcat. Dar Duhul Sfânt nu lucrează așa. El mângâie curățind, luminează mustrând, ridică smerind și vindecă descoperind rana.
Duhul va vădi lumea de păcat, de dreptate și de judecată
Mântuitorul spune că Duhul Sfânt, venind, va vădi lumea de păcat, de dreptate și de judecată.
De păcat, pentru că lumea nu crede în Hristos. Iar necredința nu este doar lipsă de opinie religioasă, ci rupere de Izvorul vieții. Când omul nu crede în Hristos, nu pierde doar o idee, ci pierde Calea, Adevărul și Viața.
De dreptate, pentru că Hristos merge la Tatăl. Dreptatea lui Dumnezeu nu este asemenea dreptății omenești, care cântărește numai fapta văzută. Dreptatea dumnezeiască descoperă că Fiul, Cel osândit de oameni, este slăvit de Tatăl. Cel judecat pe nedrept de lume este Dreptul Cel veșnic.
De judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. Aici este mare nădejde pentru noi. Răul pare uneori puternic, gălăgios, biruitor. Dar în Crucea și Învierea lui Hristos, puterea întunericului este deja osândită. Diavolul poate tulbura, poate ispiti, poate amăgi, dar nu mai are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are Hristos.
„Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați”
Acest cuvânt este de mare finețe părintească. Domnul nu aruncă peste ucenici toată greutatea adevărului dintr-odată. El știe măsura inimii lor. Știe cât pot purta. Știe când sufletul este pregătit și când încă trebuie ocrotit.
Așa lucrează Dumnezeu și cu fiecare dintre noi. Nu ne descoperă toate deodată, fiindcă ne-am zdrobi. Nu ne arată toată crucea de la început, fiindcă ne-am înfricoșa. Nu ne dă toată lumina deodată, fiindcă ochiul sufletului, bolnav de păcat, nu ar putea-o suferi.
De aceea, omul duhovnicesc nu se grăbește. El așteaptă luminarea lui Dumnezeu. Se roagă, se smerește, rabdă, se curățește și primește adevărul pe măsura vindecării sale.
Duhul Adevărului ne călăuzește, nu ne silește
Domnul spune: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul.” Observați: Duhul nu târăște, ci călăuzește. Nu zdrobește libertatea omului, ci o luminează. Nu intră cu silă în inimă, ci bate cu blândețe și așteaptă deschidere.
Adevărul lui Dumnezeu nu este o teorie rece, ci o Persoană vie: Hristos. Iar Duhul Sfânt nu ne duce spre o simplă cunoaștere a minții, ci spre împărtășirea de viața lui Dumnezeu. El ne învață să vedem păcatul ca rană, pocăința ca întoarcere, Biserica drept corabie a mântuirii și Crucea drept scară spre Înviere.
De aceea, creștinul nu poate trăi fără lucrarea Duhului Sfânt. Poate avea cărți, dar fără Duhul nu are luminare. Poate avea rânduieli, dar fără Duhul nu are viață. Poate avea cuvinte multe, dar fără Duhul nu are foc sfânt în inimă.
Învățătura pentru vremea noastră
Și astăzi sunt oameni care cred că slujesc binelui, dar seamănă ură. Sunt oameni care vorbesc despre Dumnezeu, dar nu au blândețea lui Hristos. Sunt oameni care apără adevărul cu duh de ceartă, uitând că adevărul nu se apără prin patimă, ci prin sfințenie.
Să nu ne amăgim: nu ajunge să rostim numele lui Dumnezeu. Trebuie să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Iar cunoașterea Lui nu se face numai prin vorbă, ci prin pocăință, rugăciune, smerenie, milostenie și iubire curată.
Duhul Adevărului nu locuiește într-o inimă mândră. Nu Se odihnește în sufletul plin de ură. Nu luminează mintea care se crede atotștiutoare. El vine acolo unde omul se smerește și zice: „Doamne, luminează-mă, că fără Tine sunt întuneric.”
...
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne arată că Hristos nu-Și părăsește ucenicii. El îi pregătește pentru prigoană, le descoperă taina plecării Sale la Tatăl și le făgăduiește pe Duhul Sfânt, Mângâietorul și Duhul Adevărului.
Să nu ne temem, așadar, când lumea se tulbură. Să nu ne pierdem nădejdea când adevărul este prigonit. Să nu ne întristăm ca și cum Dumnezeu ar fi departe. Hristos este cu noi prin Duhul Sfânt, în Biserică, în Sfintele Taine, în rugăciune, în lacrima pocăinței și în pacea inimii smerite.
Să cerem și noi, cu inimă curată:
Doamne Iisuse Hristoase, trimite peste noi pe Duhul Tău cel Sfânt, Duhul Adevărului, ca să ne lumineze mintea, să ne curețe inima, să ne întărească în vreme de ispită și să ne călăuzească pe calea mântuirii. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu