Portretul femeii cinstite: mărgăritarul cel de mare preț al casei și al lumii
În vremea aceasta tulburată, când multe rânduieli firești se clatină, iar chipul femeii este adeseori împins fie spre mândrie de sine, fie spre robie fără glas, se cuvine să ne întoarcem cu smerenie la Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu lumea, cu modelele ei schimbătoare, ne arată vrednicia femeii, ci Domnul, Care a zidit-o cu taină, cu frumusețe, cu pricepere și cu o chemare adâncă.
Femeia nu este o umbră a bărbatului, nici o podoabă de așezat în casă, nici o ființă chemată să se piardă pe sine în grijile zilei. Dar nici nu este chemată să-și lepede firea, blândețea, feminitatea și darul inimii, ca să dovedească lumii că poate fi tare. Tăria femeii creștine nu stă în asprime, nici în răzvrătire, nici în dorința de a se asemăna cu bărbatul, ci în înțelepciunea inimii, în curăția vieții, în puterea de a iubi, de a răbda, de a lucra și de a lumina locul în care Dumnezeu a așezat-o.
Sfânta Scriptură ne pune înainte, în Cartea Pildelor lui Solomon, chipul femeii cinstite, despre care se spune că este „mai de preț decât mărgăritarele”. Această asemănare nu este întâmplătoare. Mărgăritarul nu se face într-o zi. El se naște în taină, în adânc, în întuneric, prin răbdare și prefacere. Un fir de nisip, neînsemnat la vedere, ajunge, prin lucrare îndelungată, podoabă de mare preț.
Așa este și femeia pe care o lucrează Dumnezeu. Nu se zidește prin laudă deșartă, nici prin aplauzele lumii, ci prin răbdare, prin rugăciune, prin încercări, prin muncă, prin lacrimi uneori neștiute de nimeni. Ea se face mărgăritar nu pentru că n-a suferit, ci pentru că suferința nu a înrăit-o. Nu pentru că n-a fost obosită, ci pentru că osteneala ei a fost luminată de dragoste. Nu pentru că a fost fără slăbiciuni, ci pentru că și-a pus slăbiciunea în mâna lui Dumnezeu.
Femeia cinstită și frica de Dumnezeu
Temelia întregului portret al femeii cinstite este aceasta: „femeia care se teme de Domnul va fi lăudată”. Frica de Dumnezeu nu înseamnă spaimă, ci evlavie, rușinare sfântă de a nu răni iubirea Lui, grijă de a nu întina sufletul, dor de a trăi după poruncile Sale.
Femeia care se teme de Domnul nu este stăpânită de vanitate. Ea știe că frumusețea trupului trece, podoabele se învechesc, laudele oamenilor se schimbă, dar sufletul curat rămâne înaintea lui Dumnezeu. De aceea nu caută să fie numai văzută, ci să fie vie întru bine. Nu caută numai să placă ochilor, ci să odihnească inimi. Nu se zidește pe părerea lumii, ci pe binecuvântarea lui Dumnezeu.
Aici se vede adevărata ei noblețe. Ea nu este femeie mare pentru că strigă mai tare decât alții, nici pentru că se ridică împotriva tuturor, ci pentru că știe să stea dreaptă înaintea Domnului, cu inimă curată și cu minte trează.
Femeia cinstită și casa ei
Scriptura ne arată femeia cinstită ca pe o bună chivernisitoare a casei. Ea nu mănâncă pâinea lenevirii, veghează asupra celor ai săi, pregătește din vreme, poartă grijă de hrană, de îmbrăcăminte, de rânduială și de pacea casei.
Dar trebuie spus limpede: casa nu este temnița femeii. Casa este altarul cel mic al vieții de familie. Iar femeia cinstită nu este roabă fără chip, ci inimă vie a căminului. Ea nu lucrează ca una silită, ci ca una care înțelege că fiecare lucru făcut cu dragoste poate deveni slujire sfântă.
O pâine frământată cu pace, o haină pregătită cu grijă, un copil mângâiat, un bătrân cercetat, un cuvânt bun spus la vreme — toate acestea, deși par lucruri mici, sunt pietre de temelie ale Împărăției lui Dumnezeu în viața de zi cu zi.
Căminul bine rânduit nu se naște singur. El cere veghe, pricepere, jertfă și înțelepciune. Femeia cinstită știe aceasta și nu disprețuiește lucrurile mărunte, fiindcă din ele se țese pacea casei.
Femeia cinstită și soțul ei
Despre femeia din Proverbe se spune că „inima bărbatului ei se încrede într-însa”. Aceasta este o mare cinste. Încrederea nu se câștigă prin vorbe multe, ci prin statornicie, prin taină păstrată, prin credincioșie, prin bine făcut și în zile ușoare, și în zile amare.
Femeia cinstită nu-și rușinează bărbatul înaintea lumii, nu-i calcă sufletul în picioare, nu-i descoperă neputințele ca să-și arate ea dreptatea. Dar nici nu trebuie înțeleasă această virtute ca o chemare la tăcere în fața răului. Aici este nevoie de dreaptă socoteală. Femeia creștină nu este chemată să acopere păcatul, violența sau nedreptatea, ca și cum suferința fără rost ar fi virtute. Dragostea adevărată nu înseamnă îngăduirea răului, ci căutarea vindecării în adevăr.
Când Scriptura spune că femeia cinstită îi face bine soțului ei, nu vorbește despre o slugărnicie oarbă, ci despre acea noblețe a inimii care nu se lasă biruită de răutate. Avem pildă pe Abigail, femeie cu judecată, care, prin înțelepciunea ei, a oprit vărsarea de sânge și a salvat casa sa de pieire. Ea nu a fost slabă, ci luminată. Nu a fost gălăgioasă, ci hotărâtă. Nu a fost răzbunătoare, ci înțeleaptă.
Așa lucrează femeia cinstită: nu aprinde focul vrajbei, ci stinge primejdia cu pricepere și cu pace.
Femeia cinstită și propria ei ființă
Un lucru trebuie spus cu tărie: femeia creștină nu este chemată să se neglijeze pe sine până la istovire. Jertfa nu înseamnă distrugerea sănătății, nici uitarea de suflet, nici oboseala fără măsură. O femeie sleită de puteri, flămândă, nedormită, apăsată și neiubită nu poate rodi deplin nici pentru casă, nici pentru aproapele.
Scriptura spune că femeia cinstită „își încinge mijlocul cu putere și își întărește brațele”. Aceasta înseamnă rânduială, cumpătare, grijă de trup și de suflet. Trupul este dar de la Dumnezeu și templu al Duhului Sfânt. A-l îngriji cu măsură nu este mândrie, ci recunoștință.
Femeia cinstită se odihnește când trebuie, se hrănește cu înțelepciune, își păstrează mintea limpede, își hrănește sufletul cu rugăciune, cu citire folositoare, cu tăcere și cu pace. Ea nu se risipește în toate părțile, ci învață să deosebească lucrurile care trebuie făcute de cele care pot fi lăsate.
De asemenea, ea se îngrijește cu bună-cuviință de înfățișarea sa. Nu spre ispitire, nu spre slavă deșartă, ci spre demnitate. Curăția, simplitatea, buna rânduială și cuviința sunt podoabe care nu se demodează.
Femeia cinstită și cuvântul ei
„Deschide gura cu înțelepciune și învățături plăcute sunt pe limba ei.” Mare dar este acesta: să știi când să vorbești și când să taci. Să nu rănești cu limba. Să nu faci din cuvânt sabie. Să nu împrăștii tulburare acolo unde ar putea fi pace.
Femeia cinstită nu este femeia vorbelor goale. Ea nu se hrănește din bârfă, nu caută greșelile altora, nu strică bucuria celor din jur prin plângeri neîncetate. Ea vede și greul, dar nu se închină greului. Ea cunoaște durerea, dar nu o transformă în otravă pentru ceilalți.
Cuvântul ei este ca untdelemnul pus pe rană. Nu lingușește, dar mângâie. Nu minte, dar spune adevărul cu blândețe. Nu se grăbește la judecată, ci caută folosul sufletului.
O asemenea femeie nu se naște din întâmplare. Ea se formează prin rugăciune, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin înfrânarea limbii și prin multă luare aminte la sine.
Femeia cinstită și societatea
Femeia din Proverbe nu este izolată de lume. Ea cumpără, vinde, lucrează, ajută, cercetează, se implică, întinde mâna către cel sărac și brațul către cel lipsit. Așadar, Biblia nu ne arată o femeie fără minte, fără glas, fără lucrare în afara casei, ci o femeie activă, pricepută, harnică și folositoare.
Însă lucrarea ei în lume nu izvorăște din mândrie, ci din responsabilitate. Ea nu caută să-și dovedească valoarea prin dispreț față de familie, nici prin lepădarea de rânduiala lui Dumnezeu, ci prin rodul bun al faptelor ei.
Femeia cinstită știe că acolo unde este nevoie, trebuie întinsă mâna. Săracul, văduva, orfanul, bolnavul, cel singur, cel căzut — toți aceștia intră în raza inimii ei. Ea nu trăiește numai pentru sine, nici numai pentru ai săi, ci face din bunătate o punte către lume.
Femeia cinstită nu este perfectă, ci lucrată de har
Portretul femeii cinstite nu trebuie citit ca o povară apăsătoare, ca și cum fiecare femeie ar trebui să fie neobosită, mereu puternică, mereu veselă, mereu gata să le facă pe toate. Aceasta ar fi o nedreptate și o înțelegere greșită.
Femeia din Proverbe nu este un idol al perfecțiunii lumești, ci un chip al lucrării harului. Ea nu este mare pentru că nu cade niciodată, ci pentru că se ridică. Nu este vrednică pentru că nu obosește, ci pentru că știe de unde să-și ia puterea. Nu este cinstită pentru că lumea o aplaudă, ci pentru că Dumnezeu îi vede osteneala.
Multe femei poartă lupte neștiute. Unele cresc copii în lacrimi. Altele îngrijesc părinți bolnavi. Altele duc singure poveri grele. Altele sunt rănite de cuvinte, de lipsuri, de singurătate, de neînțelegere. Să nu le judecăm ușor. În adâncul multor vieți se formează mărgăritare pe care numai Dumnezeu le vede.
Frumusețea care nu trece
Frumusețea femeii cinstite nu este numai în chip, nici numai în haină, nici numai în glas. Frumusețea ei este în pacea pe care o aduce, în lumina pe care o lasă, în binele pe care îl lucrează, în credința care o ține dreaptă.
Ea poate fi tânără sau bătrână, bogată sau săracă, învățată sau simplă, mamă sau fără copii, căsătorită sau singură. Nu starea socială o face cinstită, ci frica de Dumnezeu și lucrarea binelui. Acolo unde este inimă smerită, cuvânt curat, minte trează și dragoste lucrătoare, acolo începe să strălucească mărgăritarul.
De aceea, femeia ideală, în înțeles creștin, nu este femeia fără greșeală, ci femeia care se lasă îndreptată de Dumnezeu. Nu este femeia care stăpânește totul, ci femeia care se lasă stăpânită de har. Nu este femeia care caută laudă, ci femeia ale cărei fapte vorbesc singure.
Iar răsplata ei nu este numai cinstea oamenilor, ci binecuvântarea Domnului. Căci despre ea se poate spune cu adevărat: fiii ei o fericesc, casa ei o binecuvintează, cei săraci îi pomenesc bunătatea, iar faptele ei o laudă la porțile cetății.
Femeia care se teme de Domnul — aceea se va lăuda.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu