Rugăciunea cea Mare a lui Hristos: „Ca toți să fie una”
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 17, 1-26)
În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.
Textul Sfintei Evanghelii după Ioan, capitolul 17, este cunoscut în tâlcuirea creștină drept Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului, rostită înainte de Pătimirea Sa cea de bunăvoie. În acest capitol, Hristos Se roagă Tatălui pentru Sine, pentru Apostoli și pentru toți cei ce vor crede în Hristos.
Iubiți credincioși,
Este în Sfânta Scriptură un loc unde omul trebuie să tacă mai mult decât să vorbească. Un loc unde mintea se pleacă, inima se smerește, iar sufletul simte că pășește pe pământ sfânt. Acest loc este capitolul al șaptesprezecelea din Sfânta Evanghelie după Ioan, unde Domnul nostru Iisus Hristos Își ridică ochii către cer și zice: „Părinte, a venit ceasul!”
Nu este o rugăciune oarecare. Nu este o cerere pentru izbăvire de durere, nici pentru depărtarea Crucii. Este rugăciunea Fiului către Tatăl, înainte de Jertfă. Este glasul iubirii dumnezeiești care intră, de bunăvoie, în ceasul pătimirii, ca să ridice lumea din moarte la viață.
Hristos nu fuge de ceasul Său. Nu Se ascunde de Cruce. Nu cere să fie cruțat de suferință, ci zice: „Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească.” Iată taina cea mare: slava lui Hristos nu se arată prin putere lumească, nici prin biruință pământească, ci prin smerenie, ascultare și jertfă.
În ochii lumii, Crucea pare rușine. În ochii credinței, Crucea este tron împărătesc. Pe ea Se arată iubirea cea fără margini a lui Dumnezeu.
Viața veșnică nu este doar veșnicie, ci cunoașterea lui Dumnezeu
Domnul spune limpede: „Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”
Aici trebuie să luăm aminte. Viața veșnică nu începe numai după moarte, ca o răsplată îndepărtată. Ea începe încă de aici, în inima omului care Îl cunoaște pe Dumnezeu, Îl iubește, Îl ascultă și trăiește în lumina Lui.
A cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă doar a ști ceva despre El. Nu este destul să știm că Dumnezeu există, că Hristos S-a născut, S-a răstignit și a înviat. Și demonii știu, dar nu se mântuiesc. Cunoașterea cea mântuitoare este întâlnire vie, ascultare, pocăință, împărtășire, rugăciune și dragoste.
Omul Îl cunoaște pe Dumnezeu atunci când începe să se lepede de mândrie, să ierte, să se roage, să nu mai trăiască numai pentru sine, ci pentru adevăr. Cunoașterea lui Dumnezeu se vede în viață, nu numai în cuvinte.
Hristos Se roagă pentru Apostoli
Domnul zice: „Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat.”
Acest cuvânt poate părea aspru, dacă îl citim fără luare-aminte. Hristos nu urăște lumea, căci pentru lume S-a întrupat și pentru lume merge la Cruce. Dar aici, în chip deosebit, Se roagă pentru Apostoli, fiindcă ei vor rămâne în lume ca martori ai Lui. Ei vor purta Evanghelia, vor fi prigoniți, vor fi urâți, vor fi ispitiți, vor fi încercați.
Apostolii nu sunt scoși din lume, ci trimiși în lume. De aceea Domnul zice: „Păzește-i pe ei de cel viclean.”
Aceasta este și chemarea creștinului: nu să fugă de lume cu dispreț, ci să nu se lase înghițit de duhul lumii. Creștinul trăiește între oameni, muncește, suferă, se bucură, crește copii, poartă poveri, dar inima lui nu trebuie să se facă roabă păcatului.
Nu locul îl pierde pe om, ci depărtarea de Dumnezeu. Poți fi în pustie și să porți lumea în inimă; poți fi în mijlocul cetății și să ai sufletul lipit de Hristos.
„Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău”
Domnul cere Tatălui: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.”
Aici se vede că sfințenia nu este podoabă de exterior, nici vorbă frumoasă, nici simplă emoție religioasă. Sfințenia se naște din adevăr. Iar adevărul nu este o idee rece, ci Însuși Dumnezeu, descoperit nouă prin Hristos.
Omul se sfințește când primește cuvântul lui Dumnezeu nu ca pe o poveste, ci ca pe o judecată a propriei vieți. Când Evanghelia îl mustră, el nu se supără. Când îl cheamă la schimbare, nu se împotrivește. Când îl învață să ierte, nu caută scuze. Când îl îndeamnă la curăție, nu negociază cu păcatul.
Adevărul lui Dumnezeu taie în noi minciuna, dar nu ca să ne omoare, ci ca să ne vindece. Precum doctorul curăță rana ca să o tămăduiască, așa cuvântul Evangheliei curăță inima de întuneric.
Marea durere a lui Hristos: dezbinarea
În rugăciunea Sa, Mântuitorul rostește una dintre cele mai adânci cereri: „Ca toți să fie una.”
Această unitate nu este doar înțelegere omenească, nici prietenie trecătoare, nici pace de suprafață. Hristos cere o unitate după chipul iubirii dintre Tatăl și Fiul: „Precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine.”
Aici trebuie să fim sinceri: dezbinarea este una dintre cele mai mari răni ale vieții creștine. Dezbinarea în familie, în parohie, între frați, între neamuri, între oameni care rostesc aceeași rugăciune, dar nu se pot ierta.
Nu putem cere unitate în Biserică dacă în casa noastră semănăm ceartă. Nu putem vorbi despre dragoste dacă ținem pomenirea răului ca pe o comoară. Nu putem spune „Tatăl nostru” cu inimă curată, dacă nu vrem să-l numim frate pe cel ce ne-a greșit.
Unitatea pentru care Se roagă Hristos nu se face prin mândrie, ci prin smerenie. Nu prin biruința unuia asupra altuia, ci prin biruința dragostei asupra egoismului.
Creștinul este în lume, dar nu din lume
Domnul spune despre ucenicii Săi: „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.”
Aceasta nu înseamnă că omul credincios trebuie să disprețuiască lumea creată de Dumnezeu. Nu. Lumea, ca zidire, este bună. Dar „lumea” despre care vorbește aici Evanghelia este duhul păcatului: mândria, lăcomia, desfrânarea, minciuna, ura, slava deșartă și uitarea de Dumnezeu.
A fi creștin înseamnă a nu trăi după moda păcatului. A nu numi răul bine doar pentru că mulți îl fac. A nu vinde adevărul pentru liniște. A nu schimba Evanghelia după placul vremurilor.
Creștinul adevărat nu este împotriva oamenilor, ci împotriva păcatului care îi robește pe oameni. El nu urăște, ci se roagă. Nu blestemă, ci luminează. Nu se laudă cu credința, ci o trăiește.
Hristos Se roagă și pentru noi
Mare mângâiere este cuvântul acesta: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor.”
Aici suntem cuprinși și noi. Hristos S-a rugat și pentru cei de atunci, și pentru cei de acum. Pentru Apostoli, pentru mucenici, pentru sfinți, pentru părinții noștri, pentru copiii noștri, pentru cei ce plâng, pentru cei ce se luptă cu ispitele, pentru cei ce cad și se ridică, pentru cei ce caută lumina în mijlocul întunericului.
Noi nu suntem uitați. Numele nostru, durerea noastră, lupta noastră, neputința noastră, toate sunt înaintea lui Hristos. El nu este un Dumnezeu depărtat, ci Arhiereul Cel veșnic, Care mijlocește pentru noi.
De aceea, când omul simte că nu mai poate, să nu zică: „Sunt singur.” Hristos Se roagă pentru el. Când lumea îl apasă, să nu zică: „Nu mă vede nimeni.” Hristos îl vede. Când păcatul îl rănește, să nu deznădăjduiască. Hristos a venit să vindece, nu să piardă.
Bucuria deplină a lui Hristos în noi
Domnul spune: „Pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.”
Ce bucurie este aceasta? Nu este veselia zgomotoasă a lumii, care astăzi râde și mâine plânge. Nu este bucuria care depinde de avere, sănătate, laudă sau noroc. Este bucuria împăcării cu Dumnezeu.
Omul care se știe iertat, iubit și chemat la viață veșnică are în el o pace pe care lumea nu o poate da. Această bucurie nu înlătură lacrimile, dar le sfințește. Nu scoate crucea din viață, dar dă putere s-o purtăm. Nu ne scapă de toate necazurile, dar ne arată că niciun necaz nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu.
Să rămânem în rugăciunea lui Hristos
Iubiți credincioși, Rugăciunea Arhierească a Domnului este ca o fereastră deschisă spre inima Sfintei Treimi. În ea vedem iubirea Fiului către Tatăl, grija Lui pentru Apostoli și mila Lui pentru toți cei ce vor crede.
Să nu trecem ușor peste acest cuvânt: Hristos S-a rugat pentru noi. Dar dacă El S-a rugat ca noi să fim una, atunci să nu iubim dezbinarea. Dacă El S-a rugat să fim păziți de cel viclean, atunci să nu deschidem singuri ușa ispitelor. Dacă El S-a rugat să fim sfințiți în adevăr, atunci să nu trăim în minciună. Dacă El a voit ca noi să vedem slava Lui, atunci să nu ne lipim inima de cele trecătoare.
Să ne rugăm și noi, smerit:
Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai rugat Tatălui pentru Apostoli și pentru toți cei ce vor crede în Tine, păzește-ne și pe noi în numele Tău cel sfânt. Ferește-ne de cel viclean, sfințește-ne întru adevărul Tău, unește-ne în dragoste și fă-ne părtași bucuriei Tale celei veșnice. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu