Rugăciunile făcute în numele lui Hristos

Rugăciunile făcute în numele lui Hristos – calea către bucuria deplină și pacea inimii

(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan  16, 23-33)

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Adevărat, adevărat zic vouă: Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină. Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe față vă voi vesti despre Tatăl. În ziua aceea veți cere în numele Meu; și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Însuși Tatăl vă iubește pe voi, fiindcă voi M-ați iubit pe Mine și ați crezut că de la Dumnezeu am ieșit. Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și Mă duc la Tatăl. Au zis ucenicii Săi: Iată, acum vorbești pe față și nu spui nici o pildă. Acum știm că tu știi toate și nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Acum credeți? Iată, vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Acestea le-am grăit către voi, ca întru Mine pace să aveți.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Cuvântul Evangheliei de astăzi ne așază înainte una dintre cele mai mângâietoare făgăduințe ale Mântuitorului: „Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da.” Dar să luăm aminte: Domnul nu ne dă aici o formulă de câștig, nici o cheie omenească pentru împlinirea poftelor, ci ne descoperă taina rugăciunii celei adevărate, adică rugăciunea făcută întru numele lui Hristos, cu inimă smerită, cu credință dreaptă și cu voia noastră plecată sub voia lui Dumnezeu.

A cere „în numele lui Hristos” nu înseamnă numai a rosti la sfârșit: „pentru Hristos, Domnul nostru”. Aceasta este bună și sfântă, dar nu este de ajuns dacă inima rămâne departe. A cere în numele Lui înseamnă a cere în duhul Lui, în adevărul Lui, în smerenia Lui, în dragostea Lui. Înseamnă ca omul să nu se apropie de Tatăl ca un stăpânitor care poruncește, ci ca un fiu care se încredințează iubirii părintești.

Domnul zice: „Cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină.” Iată, scopul rugăciunii nu este îngrămădirea lucrurilor trecătoare, ci dobândirea bucuriei celei depline. Iar bucuria deplină nu este veselia de o clipă, nici izbânda asupra aproapelui, nici belșugul care se poate risipi într-o zi. Bucuria deplină este pacea sufletului împăcat cu Dumnezeu. Este lumina aceea lăuntrică pe care necazul nu o poate stinge, boala nu o poate fura, sărăcia nu o poate rușina și moartea nu o poate birui.

De aceea, creștinul trebuie să învețe că rugăciunea nu este târguială cu Dumnezeu. Nu venim înaintea Lui ca să-I spunem: „Doamne, fă precum voiesc eu”, ci mai degrabă: „Doamne, curățește voia mea, luminează-mi mintea, îndreptează-mi pașii și dă-mi ceea ce este spre mântuirea mea.” Căci uneori Dumnezeu ne dă ceea ce cerem, iar alteori ne dă ceea ce n-am știut să cerem. Uneori ne izbăvește de necaz, iar alteori ne întărește în necaz. Uneori ne deschide ușa, iar alteori ne oprește înaintea ei, fiindcă dincolo de ea poate fi pierzarea noastră.

Mântuitorul mai spune: „Însuși Tatăl vă iubește pe voi, fiindcă voi M-ați iubit pe Mine și ați crezut că de la Dumnezeu am ieșit.” O, câtă mângâiere se află în acest cuvânt! Hristos vine să ne descopere iubirea Tatălui și să ne aducă pe noi înapoi la ea.

Aici se află miezul credinței creștine: noi nu ne rugăm unui Dumnezeu străin, ci Tatălui ceresc. Nu batem la o poartă fără stăpân, ci la casa Tatălui. Nu strigăm în pustiu, ci către Cel ce ne cunoaște suspinul mai înainte de a-l rosti. Dar această îndrăzneală nu trebuie să nască obrăznicie duhovnicească, ci smerenie. Căci fiul adevărat nu cere de la tatăl său ceea ce îl pierde, ci primește cu încredere și mustrarea, și tăcerea, și darul.

Ucenicii, auzind cuvintele Domnului, zic: „Acum știm că Tu știi toate… De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu.” Iar Hristos le răspunde cu o întrebare care pătrunde până în adâncul sufletului: „Acum credeți?” Nu-i ceartă cu asprime, ci îi trezește. Le arată că credința mărturisită cu gura trebuie să fie încercată în ceasul tulburării. Este ușor a spune „cred” când toate sunt liniștite. Dar când vine ceasul risipirii, când frica lovește, când omul rămâne singur cu slăbiciunea lui, atunci se vede cât de adâncă este credința.

Domnul le spune mai înainte: „Vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur.” Ce cuvânt cutremurător! Cei care Îl iubeau aveau să fugă. Cei care Îl ascultaseră aveau să se risipească. Cei care spuseseră (CRED) aveau să se clatine. Dar Hristos nu Se miră de slăbiciunea lor. El o cunoaște. Și totuși, nu încetează să-i iubească.

Așa se poartă Domnul și cu noi. Știe că ne risipim. Știe că uneori, în ceasul ispitei, alergăm fiecare „la ale sale”: unul la frică, altul la mânie, altul la deznădejde, altul la grijile lumii, altul la mândrie. Știe că adeseori Îl lăsăm singur în viața noastră, deși El nu ne lasă niciodată singuri. Dar tocmai de aceea ne cheamă înapoi la rugăciune. Rugăciunea este întoarcerea fiului risipit către casa Tatălui.

Domnul zice: „Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” Iată taina biruinței lui Hristos: El nu Se sprijină pe lauda oamenilor, nici pe mulțimea ucenicilor, nici pe puterea lumii, ci pe unirea Sa veșnică cu Tatăl. Și pe noi ne învață același lucru: omul care este cu Dumnezeu nu este niciodată cu adevărat singur. Poate fi părăsit de oameni, uitat de prieteni, neînțeles de cei apropiați, dar dacă rămâne în Hristos, are în inimă o însoțire pe care lumea nu o poate vedea și nici nu o poate lua.

De aceea încheie Domnul: „Acestea vi le-am grăit către voi, ca întru Mine pace să aveți.” Nu zice: „ca în lume pace să aveți”, fiindcă lumea este schimbătoare. Pacea adevărată nu este în lume, ci în Hristos. Iar această pace se naște din rugăciunea făcută cu credință, din pocăință, din iertare, din smerenie și din încredințarea vieții în mâinile lui Dumnezeu.

Aici se cuvine să nu pierdem întregirea versetului: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” Domnul nu ne promite o viață fără necazuri, ci o biruință mai presus de necazuri. Nu ne spune că nu vom plânge, ci că plânsul nu va avea ultimul cuvânt. Nu ne spune că nu vom fi încercați, ci că încercarea poate deveni scară către Dumnezeu.

Să învățăm, așadar, să ne rugăm în numele lui Hristos nu numai cu buzele, ci cu toată viața. Să cerem iertare, luminare, răbdare, dragoste, izbăvire de patimi și întărire în credință. Să cerem pâinea cea de toate zilele, dar și pâinea cea cerească. Să cerem sănătate, dar mai ales mântuire. Să cerem ajutor în necaz, dar și inimă care nu cârtește. Să cerem binecuvântare peste casele noastre, dar și curăție peste sufletele noastre.

Când rugăciunea se face în numele lui Hristos, ea nu mai este strigăt egoist, ci împărtășire cu voia lui Dumnezeu. Atunci omul nu mai spune doar: „Doamne, dă-mi”, ci și: „Doamne, fă-mă vrednic să primesc. Doamne, schimbă-mă. Doamne, învață-mă să voiesc ceea ce voiești Tu.”

Și atunci, chiar dacă răspunsul întârzie, sufletul nu se pierde. Chiar dacă lacrima curge, inima nu se rupe. Chiar dacă lumea se tulbură, creștinul află pace în Hristos. Căci Hristos nu este numai Cel în numele Căruia cerem, ci este și Darul cel mai mare pe care Tatăl ni L-a dat.

Să ne apropiem, deci, cu inimă curată și cu duh smerit, zicând:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, învață-ne să ne rugăm în numele Tău, nu spre voia noastră cea rătăcită, ci spre voia Tatălui ceresc. Dă-ne bucuria cea deplină, pacea cea neclintită și credința care nu se risipește în ceasul încercării. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇